Câteodată îi era dor de casa veche din centru, cu mirosurile și forfota ei. De cum pășeai dincolo de poarta înaltă cu vopseaua crăpată și ochiurile de geam apărate de dantelăria neagră din fier forjat, intrai într-o altfel de lume. Cum înaintai pe sub bolta rotunjită, în mijlocul căreia atârna un lampadar cu lumină săracă, puteai s-o iei la stânga, pe scări, sau să te oprești în curticica pavată cu dale de piatră tocite, unde te întâmpina veranda soților Constantinescu, împrejmuită cu un gard mititel, vopsit în verde.
Adăpostea o masă simplă de lemn și câteva scaune tip camping, acoperite de-un umbrar mare, dungat și ponosit, în alb-roșu. Aici își beau cafeluța, în diminețile de vară, Tanti Țuți și Nenea Liviu, uneori întovărășiți de Mica, Ticu, Doamna Ardelean și, arareori, de colonel, un bărbat drept ca un băț și scump la vorbă, care fuma pipă. Prin geamul bucătăriei năvăleau în fiecare zi alte mirosuri, mereu ispititoare: de gulaș (Tanti Țuți era unguroaică), de langoș cu brânză liptoi și mărar, de prăjitură cu cremă, de cartofi franțuzești, de spanac cu chiftele.
Tufele de gherghine albastre și roz, cu inflorescențe rotunde cât căpățânile de varză, n-aveau nici un parfum decât acela al pământului gras și umed de sub ele, în schimb ghivecele cu mușcate aromeau dulce și proaspăt, făcând concurență, primăvara, timidelor lăcrămioare cu căpșoare de perlă aplecate în jos, care emanau o mireasmă discretă, amețitor de plăcută. În fața cămăruței lui Ucea – nimeni nu-i spunea nici Doamnă, nici Tovarășă, nici Tanti – ci, pur și simplu, Ucea, de parcă biata femeie de serviciu care saluta pe toată lumea, dar nu vorbea cu nimeni nici n-ar fi meritat mai mult – izul era unul aspru, de leșie, iar dincolo, la gura subsolului locuit de familia Meszaros te întâlneai cu cel de mucegai, igrasie și petrol lampant, împletit, dar numai duminicile, cu un miros plăcut de baigli cu nucă și cu mac.
Baigli cu nucă și cu mac făcea și bunica. Când îi era dor de ea și de plăcintele acelea nemaivăzute, se închipuia în bucătărie, așezată pe scaun în fața farfuriei pline și atingând cu vârfurile degetelor marginea feței de masă albe, imprimate cu maci sângerii. În post, însă, nu era rost să te-nfrupți cu asemenea bunătăți. În locul lor apărea „plăcinta săracă”, un soi de negresă făcută cu magiun de prune, făină și bicarbonat, peste măsură de rea la gust. O mânca și pe aceea, de dragul bunei Floriana, deși mai degrabă se prefăcea. Lua o mușcătură din coca brună, iar apoi învelea restul într-un șervețel și-l băga în buzunar. Desertul copt cu atâta dragoste sfârșea în tomberonul cilindric de tablă de sub poartă.
După bucătărie, își amintea de camera de la stradă. Își imagina că se așează pe recamier sau că deschide șifonierul bătrân, umplându-și nările cu parfumul levănțicii. Sau că deschide un borcan de dulceață în care zucker-perele mici și aromate stăteau întregi, ca prin minune, scufundate în siropul gros, de culoarea mierii. Apoi căuta în dulăpiorul de la căpătâiul patului cartea ei dragă, „Povești din Țara Soarelui-Răsare”, și privea îndelung ilustrațiile acuarelate.
Îi era dor de casa veche din centru, în seara aceea chiar îi era dor. Adormi cu gândul ca, într-un weekend, să ia trenul până-n orașul natal și s-o revadă, cu curte cu tot, chiar dacă știa bine că oamenii ei nu mai erau demult. Nici bunicii, Costică și Floriana, nici Țuți și Liviu, nici Doamna Zoe, nici Ana Munteanu, nici Domnul Roth, drăgulițul. Nici măcar Ucea.
În secunda următoare, se văzu în curte. Doar că era noapte, noapte adâncă, iar ferestrele – și cele de la parter, și cele de la catul al doilea – toate ferestrele erau întunecate. „Și cum altfel ar trebui să fie, mă rog, la ora asta? Oamenii, ăștia care locuiesc acum aici, dorm, cu siguranță. Dintre foștii vecini mai trăiește doar Doamna Havlin, dar n-are cum să fie trează nici ea. În plus, trebuie că-i bătrână acum… Să aibă… cam cât? Pe la 80 de ani tre’ să aibă”
În timp ce-și spunea toate astea, dând ocol curții cufundate într-o liniște stranie, un gând o făcu să se oprească. „Ok, am ajuns aici, dar de ce naiba n-am nicio amintire de pe tren? Cum de mi s-a șters din memorie drumul, care în mod normal durează peste o oră și jumătate?”
Apoi se trezi. Întrebările o expulzaseră din vis. A mai văzut, de atunci, casa veche din centru, însă doar pe dinafară. În curte n-a mai putut ajunge. Poarta înaltă cu vopseaua crăpată are acum interfon. Toate numele înșirate sub ecranul electronic sunt necunoscute.
CODRINA DIANA TOMOV
