În sfârșit, veni și ziua cu serbarea. Dăscălită, îndrumată, sâcâită, corectată și încurajată de toți ai casei, care i-au organizat un șir lung de repetiții particulare, cu și fără costumul popular, cu și fără basma, cu și fără opincuțele noi în picioare, cu și fără furca de tors miniaturală ținută strâns în mânuța stângă, Dinișor știa că n-are niciun motiv să se teamă. Cunoștea bine cântecul, strofă cu strofă, deprinsese chiar și o anume modulație a refrenului, unde la început se cam poticnea. O instruise bine buna Floriana, femeie bătătarnică și ambițioasă foc, înzestrată ea însăși cu o voce frumoasă de altistă. Cânta minunat pricesne și, pe când era doar o copilă, era cât pe-aci să ajungă să primească o bursă pentru Conservatorul din București. O remarcase, la biserică, un muzicolog celebru, originar din satul ei, și-i propusese Persidei, mama fetiței de atunci, s-o ia pe micuță în Capitală și s-o facă artistă de operă.
„Fata mea, să să ducă șantanistă prân‘ străini, să să facă curvă? Ba! O să rămână acas‘ și o să să ducă fain-frumos la școala de moașe!„, ripostase ardeleanca. Asta înțelesese ea, țărancă simplă și om cu frică de Dumnezeu, că s-ar fi întâmplat cu fiică-sa dacă ar fi luat drumul Bucureștilor. Așa se face că Floriana ajunsese până la urmă soră medicală în loc să joace în „Tosca”, dar ceva-ceva legat de scena lirică tot se prinsese de ea. Lălăia prin casă arii din „Ana Lugojana” și se dădea în vânt după cântarea „Codrule, ce te mândrești„, pe care o interpreta în grădină, la plivitul buruianului, cu talent și aplicație. De fiecare dată când bunică-sa ajungea la pasajul „Păsărică mică, mică din ogor/Nu cânta așa voinică/Nu cânta, că mor„, Dinișor cădea pe gânduri. Era mare – avea cinci ani – și știa ce înseamnă să mori. Mori dacă ești bătrân ca Nană Marica, sau dacă ești bolnav, cum a fost săracu‘ Oanea. Dar nu pricepea nici în ruptul capului de ce cântecul unei păsărele ar putea să ucidă un om în toată firea.
