Când Dinișor era prin clasa a VI-a, pe maică-sa o pocnise inspirația și se apucase să scrie o carte. Totul pornise, realmente, de la un vis oarecum fantastic, interesant din cale-afară și, tocmai de aceea, ușor de povestit, iar Mia T. se gândise să-l transforme în prologul unui roman care se năștea în spațiul oniric și se preschimba, treptat, într-o complicată poveste de dragoste iscată între Goruna, eroina principală, și Voicu, iubitul din tinerețe, pierdut și regăsit peste ani în împrejurări spectaculoase, prevestite de visul dintâi. Schița era făcută, trebuia doar să aștearnă, filă după filă, capitolele, să dezvolte și să ramifice narațiunea, să contureze și personajele secundare, pe copiii și soțul Gorunei, respectiv pe unica fiică, deja adultă, a lui Voicu.
Primul capitol fusese floare la ureche, căci Mia nu avu altceva de făcut decât să aștearnă pe hârtie ceea ce visase în noaptea aceea de aprilie, doar că, după aceea, literatura se vădi lucru peste măsură de anevoios. Profesoară de română, femeia nu se temea de cuvinte și fraze, doar că, perfecționistă din fire, șlefuia îndelung fiecare paragraf, tâind, refăcând și iar tăind, adăugând, reluând și, de multe ori, transformând foaia într-un ghemotoc pe care-l arunca în coșul de sub birou. Când avea câte-un fragment gata, îl citea cu voce tare soțului ei, V., și, desigur, lui Dinișor, care adora în continuare să petreacă timpul liber în compania adulților, asistând la discuțiile lor.
Uneori, se întâmpla să participe la aceste sesiuni de lectură și Pupi, Anca sau Aurora, prietenele Miei, iar dezbaterile ulterioare meritau urmărite cu sufletul la gură, ca un fel de prelungire a romanului însuși, care, între timp, se alesese și cu un titlu: „Cântec pierdut”.
Fetița se abținea să se amestece în aceste exegeze, deși avea părerile ei despre roman și evoluția lui. Credea că primul capitol fusese într-adevăr excelent, debutul în forță al unei povești care se anunța captivantă, doar că, din păcate, continuarea alunecase într-o zonă cam prea romantică. Nu romanțioasă, totuși, dar suficient de indigestă pentru puștoaica de doisprezece ani, care tocmai trecea printr-o perioadă carteziană, absolutizând puterea rațiunii și amendând cu cinism toate formele de sentimentalism, mai ales pe ale maică-sii. După gustul lui Dinișor, titlul cărții era ușor edulcorat, iar numele principalului personaj feminin de-a dreptul artificial. Pe bune, Goruna? Cel mai tare o indignase însă ideea potrivit căreia tipa în cauză, o babă de vreo 38 de ani, se putea îndrăgosti. Ei bine, asta era chiar ridicol. De câte ori se gândea la asta, ajungea cu mintea la fatidicul 2000, anul sfârșitului lumii. Dacă-l va prinde, va avea ea însăși deja 32 de ani. Va muri? Nicio pagubă! La vârsta aia mai aștepți doar sapa și lopata, oricum. Și hoașca asta, Goruna, se dă în stambă cu Voicu ăla.
