În dimineața aceea de toamnă copacii aveau pe crengi paiete aurii și sclipici. Noiembrie. Frigul făcea amor cu soarele și aburi dulci îmbrățișau câmpia.
Mașina în care mă aflam mușca asfaltul și se îndrepta spre Alexandria. Aveam acolo o întâlnire poetică. Și cam atât. Pe drum, însă, mi-a agățat privirea o casă colorată, țigănească, bătrână, bătrână, dar foarte veselă. Pereții exteriori erau pictați cu tot felul de personaje fascinante care făceau câte ceva. O poveste în linii, puncte și cercuri. Un tânăr îndrăgostit, brunet, cu mustăcioară, la cravată și costum, cântă pentru iubita lui care toarce un fuior de lână. Lebede albe care își iau zborul către cer, un căprior care-și caută căprioara. O epopee în imagini, așa cum numai prin peșteri sau prin biserici mai găsim. N-am rezistat tentației. Am oprit.
Zidurile crăpate ca o piele de om care a stat prea mult în soare expirau legende neștiute. Ochii ferestrelor erau pe jumătate închiși într-o amorțeală din alte lumi. Întreaga construcție se sprijinea-ntr-un cot și vorbea, avea viață, era vie.
În bătătură, sărăcie lucie. Murea musca pe perete. Peste tot mirosea a frunză arsă și-a semințe prăjite. Din alea grase și bune. Cânta un cocoș, mugea o vacă, se auzea și-o vioară departe. O vocea înfundată striga ceva pe țigănește, răstit. Aproape de noi necheza un cal.
A apărut în prag o cămașă albă cu un zâmbet larg, șucar și zbanghiu. Proprietarul, bărbat zdravăn, cam la 50 și ceva de ani. Pălărie, mustață, vestă, dinte de aur, tot tacâmul.
-Bună ziua!, a zis cămașa către noi.
-Sar san?, m-am dat eu mare grație manualului de limba romani scris de Gheorghe Sarău, un gagiu d-al lor.
-Oooo, Mișto avilăn!, a râs stăpânul locului.
S-a apropiat. L-am privit în ochi. El s-a uitat înapoi ca-ntr-o fântână. Nu eram dușmani. A simțit din prima. Am vorbit despre casă. Răzvan l-a întrebat ce și cum. Cică picturile astea îi țin departe de necazuri pe cei care trăiesc acolo, le aduc noroc și alungă farmecele. Cine le-a făcut? De când sunt?
