Diriga…
De multă vreme mă bate pe umăr o amintire dragă, dulce ca orezul cu lapte, vanilie și stafide din copilărie… M-am gândit la ea mereu, zâmbindu-i, dar niciodată n-am povestit nimănui și am ținut-o ascunsă în mine, pe undeva, într-un buzunărel al sufletului. E vorba despre Diriga. Cu majusculă.
Nu știu câți dintre voi își amintesc cu plăcere de un fost profesor așa cum o fac eu…acum. N-am nimic de câștigat și nimic de pierdut. E adevărul. Au trecut vreo 40 de ani de atunci. Ea era profesoara mea de limba și literatura română, se numește Rodica Butnaru și preda atunci la faimosul LEDA 1 București, adică Liceul Economic și de Drept Administrativ nr. 1.
Aaa, ce femeie, dragii mei prieteni! Tiii, cu oameni d-ăștia să fi umplut Dumnezeu pământul! Lumea întreagă ar fi avut alt aer, alt miros și altă culoare.
Era blândă Diriga și emotivă, de ți se făcea ție rușine să vorbești în timpul orei, să trimiți „belete dă amor” sau să zgâiești ochii pe geam după castanii din curte, în loc s-o asculți cum explică însuflețită „ceva important”. Se enerva rar și atunci, chipul ei devenea roșu ca răsăritul de soare văzut numai de la Vama Veche!
Ea nu era ca celelalte profesoare din liceu. Avea ceva special, până și îmbrăcămintea era „din altă piesă”. Țin minte că toate hainele ei erau cuminți, la modă în anii ’70, cu toate că noi eram de mult în ’87. Pantofii ei călcau în șoaptă, nu țăcăneau enervant. Profesoara noastră polariza totul în jur, era un felinar chinezesc care strălucea. O iubeam fără să-mi dau seama și când închid ochii acum, chiar o aud cum strigă catalogul: Badea, Bărbulescu, Boțoghină, Chiric, Cioancă… etc.
Diriga mea nu avea nimic provocator sau propagandistic în atitudine și vestimentație. Singurele ei bijuterii erau cerceii, verigheta și un inel cu piatră verde mineral ca menta. La ocazii își atârna de gât câte un colier din pietre semiprețioase. Cerceii se bălăngăneau optimiști și aprobatori, când în stânga, când în dreapta, atunci când ea zâmbea sau zicea: „Cine poate să îmi spună câte ceva despre monologurile interioare ale personajului Ilie Moromete?”
Daaa! Când îi venea rândul lui Marin Preda la ore, stăteaaaam și săptămâni în șir, fără să trecem la o altă lecție. Era fascinată de acest autor și cred că a reușit să ne îmbolnăvească și pe noi de „maladia Marin Preda”, pentru că, scriitorul din Siliștea Gumești e o boală frumoasă, singura! de care nu mai scapi și care nu doare.
Astfel, la ora de limba și literatura română, cei 40 de elevi din fostul 10 C eram de când lumea „tovarăși” cu Niculae, fumam țigări răsucite din foiță de ziar, plecam desculți prin sat să ascuțim o „secere”, eram dușmani de moarte cu Bălosu și cu legionarul ăla de Victor, frați buni cu imbecilul de Nilă și cuscri cu Birică și Cocoșilă. Tăiam salcâmi și ne înduioșam la vorbele Catrinei Moromete. Nu auzeam când suna de ieșire…
Diriga mea trăia aievea fiecare scenă din Moromeții, respira aerul cu aromă de coceni arși și disperare, îl auzea p-ăla care vine cu „fonciirea”, pe Jupuitu, ia te uită, parcă strigă cineva la poartă? Tito, Ilinco, băgați repede țoalele în lada aia!… Noi, elevii, ochi, guri și urechi. Nu mai respiram. Nu mai stăteam în bănci, ci pe iarbă, mestecând între dinți fire de mentă. Diriga era desculță, povestea și cânta: pentru tiiine Mărioară, mi-am lăăsaaat caii să moară, măăi, măăi! Departe se auzea Iocan cum dădea cu barosul într-o potcoavă, o găină cotcodăcea deasupra unui ou, trei gâște zbierau alungate de o căruță, Niculae o înjura pe Bisisica. Afară ploaia se ținea cu degetele de nori și azvârlea priviri tulburi.
Am avut norocul ca în clasa noastră să învețe chiar… o nepoată de-a lui Boțoghină, personaj în Moromeții. Diriga era și emoționată când vorbea cu ea, și vrăjită. O tot întreba: „Cum era Marin Preda? Ce făcea când venea la surorile lui în sat? Și bunicul tău, Boțoghină ce mai zice? E sănătos? Hai, Mariana, povestește-ne!” Și povestea Mariana. Că venea Marin Preda la ei, acum în Siliștea Nouă, se schimbase denumirea localității, că într-o seară fusese teatru de păpuși acolo și ea nu avea bani pentru bilet, iar scriitorul o întrebase: „Tu a cui ești?” Iar ea, rușinată și desenând cu unghia degetului mare ceva în țărână a șoptit:
„A lu’ alde Boțoghină!” Marin Preda a râs, și-a apăsat ochelarii pe nas mai bine și a luat-o în brațe: „Păi, eu îl cunosc pe bunicul tău!” Și a așezat-o în primul rând. Știam cu toții istorioara ei, dar Mariana ne-o relata de fiecare dată altfel, iar Diriga parcă dansa pe sub salcâmi, răzând cu niște ochi ca mierea.
Începuserăm cu toții să avem un vocabular ciudat, total diferit de al altora, de aceeași vârstă. Ne înjuram între noi ca Țugurlan și Cocoșilă, iar dacă ne supăra unul de la 10 B îi trânteam fără jenă: „Tu-ți adineaurea mă-tii, pe mă-ta de Chior! Taci că ești prost!”
La sfârștul clasei a zecea, când am început să dau din colț în colț și să bâzâi de frica examenului de treaptă, Diriga mi-a luat capul în brațe și a început să mă mângâie pe creștet, ca pe un copil:
„Daniela! Și ce mare nenorocire o să se întâmple dacă nu iei trepta? Viața merge înainte. Tu nu ești făcută pentru economie, drept sau cunoștințe social politice! Tu ai alte talente ascunse, o să fii scriitoare! Hai, ștergeți nasul și ridică-te!”
Nu știu de ce și cum m-am liniștit. M-am sculat, mi-am șters mucii cu dosul palmei, ca Niculae Moromete, și am îmbrățișat-o. Mirosea a orez cu lapte, vanilie și stafide. Diriga era un fel de mamă a mea.
Mi-a venit apă-n gură, de poftă, și inima mi s-a ușurat. Atunci n-am prea înțeles ce a vrut să spună, am crezut că zice doar așa, ca să-mi amelioreze isteria de adolescentă frustrată și mereu în schimbare. Dar peste ani i-am dat dreptate: nu aveam nimic în comun cu economia politică, în special cu cea comunistă. Și am schimbat brutal și definitv macazul, pornind pe alte căi…
Ei, dragii mei, de multă vreme mă bate pe umăr o amintire dragă, dulce ca orezul cu lapte din copilărie…Mă gândesc la ea mereu, zâmbindu-i, dar niciodată n-am povestit nimănui și am ținut-o ascunsă în mine, pe undeva, într-un buzunărel al sufletului. E vorba despre Diriga, cu majusculă.
Dana Fodor Mateescu
