Facerea de bine?
Nu știu de ce, mereu mi-am dorit să ajut pe cineva. Nu ca să bravez ca o tembelă sau să cer anumite avantaje Divinității, ci așa, pentru că mi-era milă, pentru că mă gândeam: aș putea fi eu în locul respectivului, tata, mama sau cine mi-e mai drag pe lume… Ferească sfântul! Ce s-o mai lungesc?
Era o iarnă răpciugoasă, dușmănoasă și înfundată de troiene. Eu aveam zăpadă și-n nas și-n inimă! Nu vă mai zic cum se circula prin București. Locuiam în Ghencea, cu Răzvan. Într-o noapte, pe la unu și ceva, am ieșit să ne plimbăm (făceam adesea „acrobații” nocturne urbane și mentale!). Înotam prin nămeți, era o vijelie de nu puteai spune cum te cheamă!
„Unde mergem, noi, dom profesor?” l-am întrebat pe partenerul meu care deja avea mustăți albe-albe.
„Hai spre 13!” (Septembrie, n.m)…
„Hai!”
Vântul: vâjjjjjjjjjjjjj, turbat! Îmi clănțăneau dinții în gură, dar aveam nevoie de aer. Să scap de blocuri și de ferestre!
Cerul era negru deasupra noastră. Un capac de ceaun peste suflete. Trecem de cimitirul Ghencea militar, trecem și de cel civil și …. văd că se mișcă un troian la marginea trotuarului. Am vedenii sau mi se pare că tremură zăpada? În jur, întuneric. N-aveam halucinații. Era cineva acolo! Un om. Ne-am apropiat, l-am strigat. Auzea ca cucu-n gură! L-am scuturat de omăt. I-am luat pulsul. Ticăia ceva. Atunci a deschis ochii, și mi-a duhnit în față: puuuuuhuuu! Spirt!
Acum, o scurtă descriere: beat mangă, semiconștient, cam la 50 de ani, slab, cu echimoze pe obraz și îmbrăcat subțire, cam de septembrie. Nu părea boschetar. Avea cămașă albă. Mă rog, fusese…
M-am uitat prin jur. Un portofel gol, fără acte, probabil al fantelui semidegerat. I l-am vârât în buzunarul de la geacă. Ce să-i facem? N-aveam telefoanele la noi, ca să sunăm la salvare sau la poliție, iar pe străzi nici țipenie! Cum să-l lăsăm acolo?
Haidaaaa, sus! L-am strâns de pe jos ca pe un palton vechi și ud. Nu știu cum naiba se vărsa, efectiv! Când îl trăgeam eu de nădragi, îi cădea capul, când îi ținea gâtul Răzvan, i se înmuiau picioarele… și se frângea de la mijloc. A fost un chin să-l scoatem din mormanul de zăpadă unde înțepenise. Auzeam cum îi trosnesc oasele și geaca din imitație de piele care se făcuse scoarță pe bietul amărât.
L-am apucat eu dintr-o parte și Răzvan din alta. Cetățeanul turmentat nu-și mișca picerele, le lăsa, așa, să-i flencăne. Tot greul era pe umerii noștri. Afară, se întețise vântul și ninsoarea era ca un bici peste obrajii noștri. Bărbatul de care trăgeam a început să geamă, apoi să plângă…Îmi era o milă cumplită, mă gândeam că l-a jefuit cineva, că l-a bătut și că acasă îl așteptau trei copilași triști, o soție șomeră, cu șorț în față, gospodină impecabilă, plus o mamă înlăcrimată, bolnavă la ochiul stâng de cataractă…
„Băi, nene! Tu ești capie rău cu anormalii și boschetarii tăi! Ăsta, dacă se trezește din beție, ne ia și la bătaie!”, aud the voice of my husband care mă trezește din visarea lirică și dramatică, bună pentru o scenetă șuie a brigăzii artistice de la uzina Ciocanul răsunător…
