Strazile… Când am treabă prin cartierul Gării de Nord, nu mă pot abține să nu trec și pe străzile copilăriei mele: Teodosie Rudeanu, Valea Merilor, Comana, Petru Maior, Octav Cocărăscu.
Mă roade în piept dorul de casele ridate, coșcovite, de curțile strâmte ca un esofag, de acoperișurile din tablă verde-legionar sau țiglă roșcalie, cu porțile lor falnice, încrezute sau banale, strâmbe, într-o rână, la fel ca acum 30 de ani, de parcă nu le-ar mai fi deschis nimeni de atunci.
Aproape că îmi amintesc de fiecare dintre ele. Aici stătea Claudița, fetița cu breton, acolo, Marian, dincolo, Monica, iar în colț, Sami. Recunosc culoarea gardurilor, a tocăriei ferestrelor. Știu cum se simt la pipăit pervazurile din piatră spartă, de unde cărămida roșie, ca un organ viu, ca o inimă palpitândă, mă privea pe vremuri, flămândă…Ajungeam cu fruntea la ele. Acum îmi vin la piept.
Închid ochii și, când trec pe lângă o casă de la 1912, gălbuie ca vinul, mă opresc și trag în plămâni mirosul care fuge din zidurile ei jupuite, spre mine. Cineva a lăsat deschisă ușa de la verandă și un drac de vânticel se joacă și flutură perdeaua pusă la ușă… Mmmm. E strașnic!
Mă îmbib toată, ca un șervețel, cu arome vechi, descoperite în copilărie. Struguri-căpșunică, combinați cu iz de smoală caldă, asfalt ud, cărbune, tei dulce, pipi de motan, pivniță rece ca moartea, fier forjat ruginit, miez de Ochiul-boului, Flux, inimă de albină, pieptul pistruiat al doamnei Goldman, bunica lui Sami. Femeia asta mirosea mereu a vanilie, de parcă ar fi dormit mereu într-o tavă de cozonac.
Trag pe nas totul, cu disperarea unui drogat, mă înec cu lacrimi, și imagini, și amintiri.
Uite, aici lângă teiul ăsta uriaș am căzut cu bicla prin 1978. Mi-am zdrelit așa de rău genunchiul drept, încât am umplut cu sânge tot trotuarul (așa mi se părea mie atunci!). Madam Goldman, miloasă, m-a certat, apoi m-a pupat pe creștet și mi-a dat să mănânc Flodni, o prăjitură ciudată, al cărei gust nu l-am uitat nici acum.
Mi-a trecut durerea imediat și, șchiopătând, m-am întors acasă, ajutată de ea.
-Oi vei, madam Săndulescu, ți-am adus-o pe nebună! Vezi că-i toată numa` sânge, și-a rupt și rochița și-a trosnit dovleacu`, a dat cu el de ciment.
Ia vezi! Mai vorbește? Ia-ncearc-o! îi zicea madam Goldman bunicii mele, care tocmai scormonea de ouă o găină roșie.
Bențoaia a zâmbit amar:
-Dacă mișcă, e bine…! Las-o, că-și revine ea.
Apoi s-au dus amândouă să bea o cafea și să lingă un deșt de palincă. Nu se mai văzuseră de dimineață și trebuia făcut ceva în sensul ăsta! De la depărtare, și din spate privite, jurai că-s două gâște grase.
