Fântâna…
Când am cunoscut-o, pe la patru ani, m-am temut că mă va înghiți de vie. Abia ajungeam cu bretonelul la ghizdul alb, văruit, și îi simțeam respirația de gheață pe vârfurile degetelor. La fiecare unghie aveam un ochișor care „vedea” ce-i transmitea imaginația mea de fetiță curioasă, plină peste urechi de povești și fantasme.
„Nu te duce singură la fântână!”, îmi zicea bunica Ioana, mama mamei. „Fântâna mănâncă fetițe.”
Scânceam: „Fetițe așa ca mine?”
”Daa! Mai ales așa ca tine!”, spunea bunica dând convinsă din cap.
Ah! Muream de ciudă! Dar nu mă lăsam. Trebuia să merg, s-o văd, s-o miros, s-o pipăi. „Ai voie doar cu mine sau cu mătuș-ta, Anicuța! Singură nu mergi, că te ia pe sus și gata ești! Așa a pățit … ”
Și se pornea să-mi povestească grozăvia trăită de fetița „lu` aldi Ciugulie dă la Borcea”. S-a dus la fântâna din sat, și a vrut să bea apă. A lăsat găleata în puț, dar… fiind mică, lanțul a tras-o și pe ea. A țipat, dar n-a auzit-o nimeni. Au găsit-o după câteva ore. Mă-sa, de supărare, a înnebunit, iar tac-su s-a spânzurat.
Mă îngrozea povestea asta și mă ținea departe de fântână. Dar nu multă vreme. Pentru că văzusem filmul de desene animate al lui Disney, Albă-ca-Zăpada, unde prințesa cânta lângă o fântână minunată și voiam să fac același lucru. Negreșit!
Fântâna – de unde lua tot satul apă curată și dulce- era rotundă și un pic strâmbă. În dreapta avea un par din lemn, pe care era agățată o găleată din tablă, mototolită și chinuită, de parcă ar fi ros-o niște măsele de uriaș tălâmb.
Ca să scape de mine, bunica s-a înduplecat și m-a ridicat de două-trei ori, să văd și eu cum e înăuntru.
„Ține-mă să cânt și eu ceva cu ecou!”, am rugat-o.
Sărmana se crucea. Copii ca mine nu mai pomenise, dar fiind unica nepoată pe vremea aia, îmi făcea toate damblalele. Îl mai avea pe Pompilică, vărul meu, dar el era mai mic cu doi ani decât mine și foarte cuminte, spre deosebire de subsemnata.
Mă lua de subsuori și mă ținea așa, până terminam de interpretat „Și-n apaaa, măăăăriiii, de pe-ntregul litoraaaaal”… cântecul Margaretei Pâslaru, pe care o adoram. Urlam din tot piepticul mei de fetiță tralala la cap. Ieșea lumea pe la porți: „Ăăăăăhăhăăă, iar cântă aia mică dă la București.”
