Sprâncenele bunicii. 1937. Bunica și bunicul. Pavel și Floarea Fodor. Iubirea lor n-a ținut mult. Dar atâta câtă a fost, a ars până la capăt, ca o pădure-n flăcări. Din dragostea lor s-a născut tata. Prematur, la șapte luni, în iarna lui 1940. „O mână de pruncuț.” Nimeni nu credea că va supraviețui. Dar el s-a încăpățânat să fie!
„O fo` frumos, Păvălucă!, povestea bunica despre bunicul. Și nilacoș. Și fodul. Tare l-am iubit! Când ieșeam cu el în sat, tâte mândrile ofta`. Avea ochii albaștri și era șpilcuit tare. Să dădea cu ulei pă păr și colonie. Noi eram săraci, da` colonia nu-i lipsa. Scria tare fain, lucra la primărie, funcționar. Literele lui gândești că era` niște bobocei. Numa` că-i plăce` muierile și beutura. Tulai, ce mai be`! Be` și mă bătie`! Fujeam dăsculță, cu tată-to-n brață, pă zloată. D-aia l-am lăsat… Zâcea cătră mine că-s ovreică ascunsă. Mereu zâce așe`. Cică să vede după sprincene. Și odată i-am zâs: fir-ai al dracu` să fii! Ș-am fujit.”
