Tata, fluture de noapte
El a fost primul bărbat către care am întins mânuțele, când aveam doar câteva zile și nu-i deslușeam ochii, gura sau obrajii, ci doar mirosul. L-am iubit feroce, cu patimă, așa cum fac totul pe lumea asta de ciocolată, fluturi albaștri, stafide și ură, în care m-am născut. Au urmat, apoi, alți bărbați în viața mea, dar nu despre ăia vreau să vă povestesc eu acum, ci despre…EL, despre „nea Fodor”, așa cum i se spunea în uzină, sau …„tata”, cum îl chemam în vremurile bune.
Viața lui, în acte, diplome și poze, ar încăpea lejer într-o chilot de mapă din plastic, și ar fi banală, în culori gri și litere șterse, bătute la o mașină de scris, de mult scoasă din uz. Asta dacă n-aș fi eu să i-o scotocesc și să i-o zgândăr cu unghia, ca pe o rană.
Nea Fodor s-a născut, așa cum îi stă lui bine, exact când se așteptau ai lui mai puțin, adică în vremuri de restriște, când biata Românie taman se pregătea să-și pună pe ea țoalele de luptă și să intre în cel de-al Doilea Război Mondial.
Totul s-a petrecut în în satul Iteu, o localitate componentă a comunei Abram, din județul Bihor, plină de unguri harnici, evrei ironici și românași aprigi.
El a fost rezultatul pătimaș al amorului dintre o unguroaică (frumoasă, roșcată, iubitoare de pisici, zisă și Bențoaia, pentru că se numea „Bencze”) și un caporal român, nialcoș, – Pavel Fodor. De ce numele Fodor ar fi românesc n-am să aflu niciodată, dar tata așa susținea și se înfoia ca un curcan lovit de delirium tremens dacă îl contrazicea cineva.
În mod normal, nea Fodor ar fi trebuit să se nască undeva prin luna martie, dar, cum timpul nu prea avea răbdare nici atunci, vorba cuiva drag mie, el a ieșit mult mai devreme, la 30 ianuarie, 1940.
Era mic. O mână de carne călduță. Avea cam 900 de grame și 7 luni.
„Tulai, Doamne! Da’ ce arătare îi asta?”, s-a mirat Floarea, mama lui, făcându-și semnul crucii. Repede și-a pus catrința, cămeșa albă, basmaua și s-a dus prin sat să caute repede o nănașă, ca să-l boteze, convinsă fiind că nu va apuca ziua următoare.
Era o iarnă de-ți înghețau apa din ochi și nervul în măsea. Troiene cât casele, frig, frig, mureau vitele în grajd. Lupii dădeau năvala în sat, iar oamenii erau disperați. După o vreme, au venit toate rudele, nănașele, unchii, cumnații și l-au cercetat îndelung pe tata. „Pruncuțu’-aista-i cam neterminat, Floareo! Io zâc să-l dușem musai, la beserică, la popa! Să nu moară nebotezat, Igen?”, a zis cineva din grupul vizitatorilor curioși.
Afară urla vântul, spulberând zăpada-n cioburi de cristal tăioase, direct în ochii celor care cutezau să iasă. Norii groși și albi își rupeau bărbile între ei. Jurai că-i sfârșitul lumii. Abia respirai.
„Nem tudom…nem tudom…Cum să merem noi prin furia de afară cu o mână de pruncuț?”, a întrebat și moașa.
„Nu-i bai! Merem cum om pute!”, a răspuns încleștată Floarea, care l-a înfășat bine pe tata în pături groase de lână, apoi l-a pitit într-o blană de oaie.
„No, io mi-s gata, pruncu-i gata! Care vine cu mine?”, s-a răstit țâfnoasă Bențoaia.
I s-au alăturat, pe rând: nănașa, o babă grasă, trosnitoare, gata mangă și dornică de-a mai bea, Gyuri, un unchi prăpădit care-și stupea plămânii la intervale dese într-o năframă, Marișca-buna (străbunică-mea), moașa, plus trei mătuși miloase, cu lacrimi pe gene, dar însetate și ele. Hai, că mi-a ieșit și de-o rimă! Au luat cu ei și câteva sticloanțe de trăscău, o pălincă minune, care să ardă beregățile necăjite și să mângâie sufletele pedepsite.
Și au plecat oamenii. Pe jos. Au fost nevoiți să se ducă tocmai într-un sat vecin, sigurul cu biserică romano-catolică, așa cum le trebuia lor. Drumul trecea printr-o pădure. Lumina zilei murea, încetul cu încetul, iar rudele mele îndepărtate, înfrigurate și amărâte, tot pupau sticlele cu „oarece” ca să se mai încălzească. Tata, la căldurică, tăcea mâlc în blănuri.
În depărtări de ceață, lupii scheunau lugubru, chemând moartea. La un moment dat, de frică, de pustietate, nănașa, cu ochii subțiați, de beată ce era, a uitat că se duce să boteze un muribund, așa cum credeau ei cu toții. Și odată se pornește să chiuie și să horească, așa ca la nuntă: „Uiu-iu-iuiu-iuiu, drag mi-i puiu’ frumosu, țucu-l tare pe guriță, că mi-o rupt iar o bundiță, uiu-iu-iu-iu!”
Ceilalți membri ai ciudatului ansamblu, lăsând la o parte jena și preocupările de genul: „cum îl îngropăm pă pruncuț? Copârșeu’ șine-l gată până mâini dimineață? Da’ coliva și colacii?”- au început și ei să chirăie în cor, care cum putea: unchiul Gyuri, discret, fluiera scurt, mai stupea o fărâmă de pulmon în zăpadă, că năframa o dăduse dracului, se înzilizise toată, mătușile și Marișca, străbunică-mea, roșie în obraji și abia ținându-se pe picioare, răspundeau: „hei, haai, lalaaa, Tulai, Doamne, bine-mi-i! Nu știu mâne cum mi-a fi/ Că tot joc de-alaltăsară cu cămeșa scoasă-afară, lalai, la!”
Numai Floarea – Bențoaia, mama tatălui meu și bunica mea, privea totul cu încrâncenarea condamnatului care luptă și moare pentru o idee. Își ținea strâns la piept copilul neterminat, venit prea iute într-o lume colorată și bolândă, care deja uitase de micuț, înainte ca el să dispară în pământ, pentru totdeauna.
Mai aveau ceva de mers, când, dintr-o dată, nănașa, i-a smuls din mâini pruncul învăluit în blană și l-a ridicat sus, deasupra capului, râzând și bătând zăpada cu cizma: „No, așe, așe, așe!” Ceilalți au făcut o horă în jurul zăludei, s-au învârtit, au căzut, iar au chiuit și iar au destupat pălincile.
Au mai mers ce-au mai mers și, într-un final, au ajuns. Seara căzuse, ghilotină de gheață peste sat și degetele lor. Cerul era limpede-limpede, ca ochii de copil și aproape. Întindeai mâna și-l mângâiai cu palma.
Când i-a văzut preotul – mormane de zăpadă cu priviri vii, duhnind de la o poștă a trăscău, și un băgăjel mai mic, din blăniță de oaie, – a înțeles. Le-a zis ceva în ungurește, așa, să le fie rușine și să nu mai facă altădată, dar blând, că îi era milă de amărâți.
„Și cum vreți să-l cheme pe pruncuț?”- i-a întrebat tulburat.
„Pompiliu, hai, na-na-na!”- a chiuit nănașa, abia ținându-se să nu pornească iar o dănțuială, și să nu dărâme lumânările din biserică.
Dar când să-l scoată pe tata din velințe, stupoare! Ia-l de unde nu-i! Dispăruse. L-au căutat, l-au strigat, au scuturat disperați fiecare ștergar, blana au bătut-o de genunchi… Nici urmă de viitorul nea Fodor.
„Tulaaaai! Am rătăcit pruncuțu’-n pădureeeee!”, se jelea bunică-mea, dând ochii peste cap și privind-o cu ură pe nănașă care se făcea că nu știe despre ce e vorba și răsucea un capăt de basma, nevinovată.
Preotului nu-i venea să creadă. În viața lui nu mai pomenise așa ceva! „Nebunilor și bezmeticilor la minte! Ați pierdut copilu’, de beți ce-ați fost! Duceți-vă înapoi și căutați-l!, le-a poruncit cu o voce ca de tunet.
Tremurând de frică și groază, de data asta, bihorenii mei s-au întors tăcuți. N-au mai băut. Cu siguranță, trupul bebelușului, cât să intre în palma lată a unchiului Gyuri, fost miner, a căzut din pături, când nănașa l-a ridicat pe sus și a început să joace cu el. „O să-l găsim mort și-nghețat sau hărtănit de lupi.” O suliță fierbinte i-a străpuns carnea, până-n inimă, bietei mame, care plângea fără lacrimi, crâncenă, pârâind din măsele.
