La începutul secolului XX, înainte de perioada interbelică, dar și în timpul ei, românii transilvăneni, ca de altfel toți românii care au avut dorința de îmbogățire, au luat drumul Americii. Printre cei care au plecat din țară, a fost și străbunicul meu, Teodor Precup, și fiul lui, Gheorghe, în vârstă de 15 ani, din Petrilaca judetul Mureș. Acasă a rămas strabunica Anica. Ea a avut grijă de gospodărie.
Străbunicul a plecat, cum se pleca atunci: pe jos, cu căruța, cu trenul și, mai apoi, cu vaporul. Ajungând în America, ei s-au stabilit la Detroit Michigan. Aici au rămas la muncă pe o perioadă de zece ani, iar legătură cu strabunica se făcea destul de greu, prin scrisori.
După perioada aceasta, străbunicul Toader a decis sa se întoarcă la Petrilaca, la strabunica Anica, dar fiul lui, Gheorghe, care de acuma avea 25 de ani, nu a mai vrut să vină acasă. S-a căsătorit, acolo, cu o americancă, și a făcut șase fete.
Străbunicul a revenit în țară, și cu banii munciți a cumpărat pământ și și-a dezvoltat gospodăria, ajungând un țăran înstărit. La scurt timp după întoarcerea lui din America, s-a născut bunica mea, Anica. Era mai mica decât fratele ei cu 25 de ani, și nu l-a cunoscut niciodată, decât din scrisori.
După o vreme, străbunicul a murit, bunică-mea rămânând orfană de tată. Viața fost cumplită fără sprijinul lui. Străbunica nu s-a mai recăsătorit, ocupându-se cu gospodăria și educația bunicii mele.
Peste ani, când bunica mea a crescut și a devenit o fată bună de măritat, l-a cunoscut pe viitorul ei soț, Dumitru Candea, care era fiu de chiabur, foarte înstărit, din satul Chinciuș, situat la câteva dealuri depărtare de Petrilaca. Ei dețineau toată Valea Târnavei, în jur de 200 și ceva de hectare de pământ, cu vie și pământ arabil, erau crescători de cai semi-grei, pe care îi vindeau și la Viena.
Povestea bunică-mea că, atunci când venea în sat, să o vadă, Dumitru era călare pe un cal alb, îmbrăcat în costum popular, așa cum se purta pe vremea aceea, cu chimir lat la brâu, și însoțit de doi-trei argați voinici. Era ca un Făt-frumos…
Bărbații îl dușmăneau, iar femeile o invidiau pe bunica. Nu puteau să suporte că Dumitru venea la Anica, o fată din satul lor! Bunica mea, sau „mica”, așa îi spuneam, era o fată superbă, foarte frumoasă, cu ochii albaștri și părul lung, de culoarea spicelor de grâu.
Toată viața lui bunicul meu a fost dușmănit de către cei din sat, pentru că s-a însurat cu bunică-mea. Mulți ar fi vrut-o de nevastă, dar ea a preferat un străin din alt sat.
În urma căsătoriei, bunicii mei au avut 11 copii, din care patru au murit, aveau între șase luni și doi ani, iar unul a murit la 33 de ani. Viața i-a încercat foarte greu prin pierderea pruncilor.
Când a început cel de-al Doilea Război Mondial, bunicul Dumitru a fost înrolat în armată și a luptat împotriva rușilor. A fost rănit grav, apoi lăsat la vatră.
Odată cu venirea comunismului, confiscarea averilor, și naționalizarea, a început persecuția. Bunicul a pierdut tot ce a agonisit de lungul secolelor. Comuniștii i-au luat absolut tot. Cu japca!
Averea moștenită de străbunicul Emil Candea (Tetea Miluc), tatăl bunicului meu, a fost agonisită, – după cercetarea cadastrului obținut de la primărie, și după arborele genealogic făcut de un unchi de-al meu de la primării, – pe o perioadă de câteva secole. Averea noastră a fost strânsă, prin muncă cinstită, începând din secolul al XV-lea. Asta înseamna peste 200 de hectare de pământ în județul Mureș.
Când au venit comuniștii la tetea Miluc, care era cunoscut în toată zona Mureșului, securiștii erau îmbrăcați în haine de piele și cu cizme, de străluceau ca soarele. I-au cerut să dea toată averea statului. Străbunicul, știind ca securiștii aia nu erau altceva decât niște prăpădiți și neica nimeni, scursurile societății, le-a spus:
„Ce vreți, mă, păduchilor? Pământ? Dar voi știți a lucra pământul, mă? Ce vreți, mă? Caii mei semigrei? Dar voi știți a crește cai, mă? Vă trebe via mea? Dar voi știți a face jin (vin)? Mă, păduchilor, care nu v-o plăcut niciodată munca, măăăă!”
Iar securiștii i-au zis:
„Tete Miluc, dacă nu ne dai pământurile și tot ce ai, pentru naționalizare, noi o să te ridicăm! Te băgăm la beci!”
Bunicul nu s-a lăsat:
„Nu vă dau nimic, mă, păduchilor de securiști!”
Și l-au luat. Dus a fost. Comuniștii au confiscat tot. Ai mei au rămas doar cu locul de casă și grădina. Până și materialele de casă au fost luate de comuniști. Bunicul urma să mai ridice o casă, dar n-a mai apucat. 11 copii au trăit în casa de vară, ca vai de ei…
Bunicii mei, toată viata lor, au fost în vizorul securității, pentru că bunica avea fratele acela în America, și pentru că au fost oameni înstăriți. Toate scrisorile pe care le primea bunica din America, foarte rar, erau controlate de securiști.
Apoi, a venit Revoluția. Fratele bunicii a murit, fără ca ea să-l vadă vreodată față în față. Bunica mea s-a dus la îngeri în 1997, la două săptămâni după bunicul. În același an!
Un unchi de-al meu, Nucu, Dumnezeu să-l odihnească, a murit și el!, s-a zbătut vreme de 25 de ani să ia pământurile înapoi, sau măcar câte puțin din ce-a fost. A făcut o scrisoare către Ion Iliescu, în anii 90, dar nimic. Pământurile au fost date altora, cu acte false (așa cum s-au făcut multe mârșăvii în țara asta!), pe bază politică și așa s-a pierdut urma lor…
Totuși, unchiul Nucu a reușit, după 25 de ani de luptă cu sistemul mafiot, să recapete 11 hectare din pământurile bunicii, moștenite de la străbunicul Teodor. De restul s-a ales praful…
Dacă străbunicul meu nu s-ar fi întors în țară, și ar fi lăsat-o pe străbunica, eu nu mai existam acum. Și nici familia mea. El a iubit-o așa de mult pe femeia lui, care l-a așteptat zece ani, fără să știe exact dacă îl va mai vedea vreodată! A fost un om de toată isprava, vertical și puternic. Iar străbunica, o femeie extraordinară.
Eu, fiind șofer profesionist, străbat America de la un capăt la celălalt, m-am interesat cam pe unde a locuit străbunicul timp de zece ani. Și după ceva investigații, am vorbit și cu vărul meu din Canada, am găsit zona. Este în Detroit, acum aici este un ansamblu rezidențial, înconjurat de complexe industriale.
Mi-am șters o lacrimă și am pornit mai departe. Pe mine m-au botezat după el.
Dumezeu să te odihnească, străbunicule!
Tudor Hogman- Canada
