Bulevardul Orhideelor, tăiat de o Dâmboviță, azi mai limpede decât ceaiul, traversează o zonă înțesată de centre comerciale. Aproape de gura metroului Grozăvești și-au improvizat „locuințe” vreo 20 de tineri și copii cu vârste cuprinse între 9 și 35 de ani.
Unii îi numesc boschetari, alții aurolaci ori canaliști. Ei nu se supără. S-au obișnuit, și acum nimic nu-i mai doare. N-au buletine, n-au certificate de naștere. Sunt nimeni. Trăiesc din spălatul parbrizelor, căratul navetelor ori sapă gropi pe șantiere.
Vara se învelesc cu cerul, iarna coboară în pământ, la canale, unde se cuibăresc ca în niște pântece imense de mame.
S-au adunat aici în urmă cu șapte-opt ani, au format o gașcă și, de atunci, au rămas împreună. S-au gospodărit ca o familie, așa cum au știut ei mai bine.
Într-o zi, au pus mână de la mână și au cumpărat o butelie din Giulești. Au un mic aragaz. La el încropesc o zeamă cu gust de văcuță, pe care o numesc ciorbă.
Toți fumează și se droghează cu aurolac. Au buzele argintii, zâmbesc tot timpul, dar ochii lor sunt răvășiți de o tristețe sfâșâietoare.
Facem cunoștință: Bobo, Maricica, Elena, Blondu’, Adi-Vrăjeală, Vali. Staroste peste ei e Florin care are 35 de ani. El îi ține în frâu, el le ia din bani, că altfel…
Ca să nu venim cu mâna goală și să le câștigăm încrederea, le-am adus o cutie mare plină cu haine de-ale noastre, pe care nu le mai purtăm. Și câțiva pantofi de-ai mei, numărul 36, tocmai buni pentru băieții mici de aici.
S-au bucurat. În trei minute erau gata să se ia la ciomăgeală trăgând în toate părțile de țoale și de „bașcheți”.
Alo, domnu’, nu aveti o unghiera?
Unii sunt orfani de ambii părinți, alții doar de mamă. Toți au fugit de mici de acasă sau de la cămine. Copilăria? Ce e aia? Când le-a fost rău, de la prea mult aurolac inhalat, de și-au vărsat și plămânii, de scârbă, nimeni nu le-a pus o mână pe frunte. Poate doar maidanezii să-i fi lins, când îi simțeau bolnavi…
Uneori îi apucă o tristețe de moarte… Sunt livizi și inexpresivi ca insectele. Alteori, râd în hohote, ca nebunii, căzuți până la brâu în amăgeala pungii cu drog. Totul în jur devine alb, insuportabil de alb, insuportabil de privit. Totul doare, ca atunci când un ac îți străpunge ochiul încet, încet, până la creier.
Maricica are 25 de ani. A fugit de acasă, după ce mama ei a murit de cancer. A fost șocată și disperată. E rasă complet pe cap, dar asta nu-o urâțește. Face gropițe în obraji când zâmbește. Trage mereu dintr-o „pungă cu vise” și are un limbaj mai spălat decât al altora.
„Ha, ha! Eu visez tot timpu’, de la aurolac”, râde fata. „Nu mai știu de mine…”
Dansează și vântură punga argintie și goală deasupra capului.
În timp ce vorbim, apare și Adi-Vrăjeală cu o sticlă de șampon într-o mână și cu un spălător de parbrize în cealaltă:
„Nenea, tanti, când mai veniți, să ne aduceți și nouă niște unghiere, vă rog frumos, că ne-a crescut copitele ca la cai!”
Din vorbă-n vorbă, aflăm că mâine e ziua lui Bobo. Împlinește 17 ani, dar mai mult de 13 nu-i dai. Cu toate astea, gândirea lui e ca a unui bătrân care a văzut multe. Trage adânc din pungă și zice:
„Viața prin canale e dură. Dacă nu știi cum să te păzești, nu reziști. Ăl mai puternic te face sluga lui și ești mâncat. Dar peste tot e greu să trăiești. Citeam azi, în canal, ziaru’. Cică ăia de la CFR au făcut grevă. Să facă, săracii, dacă n-au ce mânca! Io, Bobo, boschetar din canale, sunt de acord cu ei.”
Gașca i-a pregătit o surpriză
„Când e ziua cuiva, punem bani și cumpărăm ceva pentru el: țigări, o bere, ciorapi, o prăjitură”, zice Florin, starostele. „Uite, peste o săptămână e și ziua lu’ Blondu’. Ia ziceți, mă, ce să-i luăm lu’ ăsta micu’?”
„Țigări Marlboro!”strigă Maricia.
„O savarină.”, zice Adi băloșind de poftă
„O gagică.”, sare și Vali
Râdem cu toții.
Când plouă, vara, copiii se înghesuie sub câteva plafoane, din ciment, lăsate de muncitorii care au reparat, mai demult, liniile de tramvai. Se încălzesc de la propriile respirații, pe care și le inhalează unul altuia, odată cu aurolacul din pungi. Maricica trage pe nas răsuflarea lui Bobo, Florin pe-a Dorinei, Adrian pe-a lui Gică. Și invers. Uneori, noaptea, când e liniște deplină, își aud inimile cum vorbesc între ele, ca niște prietene bune la o dușcă de amăgiri.
„Dormitoarele” arată ca niște cavouri. Puștanii au făcut rost de saltele și le-au vârât între pământ și plăci. Ca să intri, trebuie să te lași pe coate. Distanța între placă și saltea este foarte mică. Te sufoci, dar în cele din urmă, te obișnuiești pentru că n-ai încotro. Afară-i frig.
De sub țoalele umede și împuțite sună un telefon celular. Florin îl caută, îl găsește și răspunde. E un SonyErikson micuț. Așa ține el legătura cu cei care muncesc prin oraș. Bărbatul vrea cu orice preț să ne arate că el conduce turma, că el e șeful. Nici nu ne-a trecut prin cap să-l contrazicem, e drept.
„Alo! Băă! Ați terminat treaba în intersecție?”, zbiară în telefon. „Mă, să nu care cumva să aflu că ați făcut măgării! Hai că va aștept acasă! Pa!”
Mulți dintre ei nu știu să scrie și să citească. Dar Maricica a terminat opt clase și „le are cu Internetul”. Îi plac computerele. Peste firul Dâmboviței e un Internet-cafe unde o găsești mai mereu. Și ea și Bobo au adresă de e-mail, pe yahoo. Se descurcă binișor, știu să navigheze pe net, știu să se joace, să scrie. O pungă bună de aurolac în mâna stângă, mouse-ul în dreapta și nu le mai trebuie nimic în ziua aia.
La despărțire, după ce inhalează încă o gură de vise argintii, Maricica ne roagă, ca pe niște vechi amici, cu care nu s-a mai văzut de un car de ani:
„Auziți? Trimiteți-mi și mie un mail cu ce ați scris și, dacă nu cer prea mult, atașați și câteva poze, ca să le avem și noi, da?”
Dana Fodor Mateescu- fragment din „Fetițele din cimitirul Roșu”
P.S.: La câteva luni după ce acest text a apărut în ziarul Adevărul, m-a sunat Maricica. Era fericită, pentru că un patron de restaurant citise reportajul nostru și a căutat-o. I-a dat de lucru. Spăla vasele la restaurant. Fata era veselă și… începuse să vadă viața cu alți ochi . Era greu, dar nu s-a mai întors în canale. Și nici aurolac n-a mai „tras” pe nas.
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
