Cartierul bucureștean Giulești-Sârbi spre seară. Căldură sufocantă, sărăcie, praf și lehamite. Soarele bolnav rânjește fasolea la oameni și încă nu vrea să plece.
Trece un camion care împute aerul ca focul. Cișmeaua din capul străzii curge încontinuu, spre bucuria copiilor desculți, burtoși și tuciurii, care se stropesc și urlă cântece din Lanțul amintirilor. Apa udă pământul și ies aburi mici din carnea lui. Dacă n-aș ști că-s în București, aș crede că am nimerit într-un sătuc uitat din sudul țării.
Miroase a păr ars și-a ardei capia copți în jar. O mamă își cheamă băieții la masă. „Armandooo! Brusliiii, veniți, bă, să mâncați!”
E ora la are barbugiii se strâng, în secret, la o crâșmă semi-improvizată. Patru table, un acoperiș șantaliu, o ușă ciordită de la dărâmături. Dacă-i tragi un șut, zboară ca o jucărie. Un dulău chior mârâie la intrare. Nu are voie oricine aici!
Unul dintre jucători e prieten cu mine. Mi-a reparat mașina (vorba vine!), e mecanic auto, la negru. I-am spus că vreau să scriu despre barbugii și a acceptat, curios, să mă ajute.
În față e o terasă, cu scaune din lemn și mese șchioape. Își beau otrava amărâții, alcoolicii fără căpătâi, și fără scăpare. De undeva se aude o manea de cucută, să-ți spargi sticla de bere-n frunte.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Jucătorii își fac de cap în spatele crâșmei. Barbut sau pocher. Câștigurile sunt mici la început. Apoi, cresc. Uneori, la nervi și la beție, bărbații se încaieră, din te miri ce. Își scot mațele cu șurubelnițele, și și le bagă înapoi cu deștul jegos. Care are noroc, trăiește. Care nu… Sapa și lopata. Nu plânge nimeni după ei.
Joacă direct pe pământ. În țărână. O jumătate de om, (îmi vine mie până la barbă, iar eu am 1.57 înălțime), și trei malaci cu fruntea mică, stau pe vine și fumeză. Când aruncă zarurile, înjură, scuipă, bat din palme sau se mușcă de pumni.
„Nexam! Futu-ți zaru mă-tii!”, zice piticania, după care trage o dușcă zdravănă dintr-o sticlă dubioasă.
„Lasă, bă, fratello, că cine n-are noroc la zar, are la amor!”, își bate joc de el unul dintre barosani.
„Pe mă-ta dă gușat! Faci mișto? Acu scoț briciu la tine!”
Nu-l scoate. Că n-are. L-a pierdut alaltăieri la pocher. Dar privirea lui taie ca un șiș. E suficientă.
Ceilalți bivoli beau bere și râgâie simultan, de parcă ar avea gâturile și mațele legate între ei. Or fi frați?
„Pleacă, bă, Sandule, dân spatili meu, că-mi ții norocu!”, zice unul dintre umflați.
