Ani de fiere…
Am stat mult pe gânduri înainte să mă apuc de scris povestea asta. Mi-am impus decenii în șir s-o șterg din capul meu, din mine. Am avut impresia că am reușit. Dar n-a fost așa.
Recent, m-am întâlnit cu cineva care mi-a amintit de vremurile alea cumplite. Un fost coleg. Știa aproape tot ce mi se întâmplase atunci, cunoștea bine subiectul, văzuse multe. Omul a deschis o ușă, pe care eu o zidisem de mult. Cu furie și foame de viață o zidisem.
-Dana, de ce nu scrii despre asta? Să vadă și tinerii de azi prin ce mizerii treceam noi atunci…
Mi se face un gol în stomac când îmi amintesc. Un hău. Tremur. Mi se răcesc mâinile. Mi se usucă gura. Îmi crește pulsul. Mor încet.
Cui i-ar folosi istoria asta? Ce învățăminte ar trage cineva din pățania mea? Ce ar simți un om străin față de evenimentele care mie mi-au dat viața peste cap și mi-au trântit-o la pământ?
M-am tot codit, învârtit, mi-am mușcat buzele, obrajii pe dinăuntru, am început, m-am oprit, iar am început. Nu vreau să fiu văzută ca o victimă! Pentru că n-am fost. M-am luptat cât am putut. Nu m-am lăsat.
Dar azi, gata.
Scriu pentru că vreau să demonstrez că, uneori, părinții nu fac cele mai bune alegeri când e vorba de viitorul copiilor lor. Pare banal, știu, mulți au frecat subiectul ăsta ca pe un geam murdar. O să-l frec și eu, poate se curăță și vom vedea mai clar viața.
Scriu pentru că părinții ar trebui să-i lase pe copii să aleagă singuri ce vor să facă în viață. Scriu pentru că ar fi lipsit câteva minute, poate, și eu n-aș mai fi fost acum, aici, în fața computerului, depănându-vă vouă o poveste absolut reală, urâtă și colțuroasă. Scriu pentru că anii comunismului au mutilat suflete, generații, idei. Sufletul meu a scăpat viu și crud, pe alocuri dureros, un nerv care fâlfâie ca un steag alb. Bafta mea!
Când aud pe cineva că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, mă apucă pandaliile. Îi întorc spatele. Plec. Nu suport. Mă sufoc. Îmi amintesc mereu povestea asta, pe care nu reușesc s-o stâlcesc cu pantoful, așa cum merită.
*****
Aveam 17 ani. Picasem treapta a doua la liceu. Mare dramă! Am plâns de m-am umflat. Nu era posibil. Învățasem eu la CE (Cunoștințe economice) și la CSP (Cunoștințe Social Politice), dar se pare că nu de ajuns. Chiar în anul ăla, 1987, Ministerul Învățământului primise de la Cabinetul 2 un ordin special care zicea că elevii care au picat treapta a doua trebuie automat să se înscrie la școlile profesionale, de meserii. Ei nu treceau la seral, cum se întâmplase până atunci, ci intrau la aceste școli.
Văzând că am rămas pe dinafară și că abia anul ce urma puteam să intru la seral, la liceul meu, tata, nea Fodor, adică, a avut un plan epocal cu mine: să mă facă electrician AMC. Ta-daaaa! Aplauze, vă rog!
Ce conta că eu simțeam și voiam altceva? Cine eram eu? Am urlat, am dat cu pumnul în masă, am refuzat să mai mănânc, am plâns, de sărea cămășuța pe mine, până m-am deshidratat ca un măr uitat la geam.
I-am zis că e o greșeală, că nu-mi place, că NU VREAU să mă înscriu acolo!
„Nea tăticu” era de neînvins.
-Așa am zis, așa facem! Mergi la școala profesională! Ieși cu o meserie ca lumea, bănoasă, tu știi câți bani are un electrician categoria a II-a?
Nu știam. Și nici nu mă interesa. Uram diodele, sacâzul, sârmele, șurubelele, osciloscoapele, letconul, aparatele de măsură, tranzistorii și, în genere, tot de ținea de curentul electric. Îl uram și pe tata.
Eu visam la altele. Să-mi termin liceul și să dau la litere sau la jurnalism.
-Ete fâs, jurnalism, dondănea tata. Aia e meserie? Căcat!
E drept, el era convins că-mi face un bine pentru care am să-i mulțumesc „cândva”.
Dar nu s-a întâmplat asta!
Până la urmă, am urmat, obligată, calea aleasă de nea Fodor. („Cât timp stai la casa mea, faci ce zic eu! Și-am terminat bâlciu`!”)
Plângeam zilnic. Îmi simțeam ficatul cât o paporniță de rafie, plină cu găini vii, disperate, care se zbăteau și cotcodăceau la intervale dese.
Să treci de la un liceu care era, pe vremea aia, de fițe, unul dintre cele mai căutate din București, cu profesori excepționali și elevi (unii!), copii de ambasadori și angajați în comerțul exterior, la unul de cartier, cu profil mecanic energetic și electric, aruncat la mama naibii, pe Șoseaua Progresul, era un pas uriaș. Dar înapoi. Pentru mine!
O să vedeți mai încolo de ce zic asta.
A venit și ziua de 15 septembrie 1987. Tremuram ca frunza. Îmi pusesem sarafanul, pe care l-am purtat cu drag în clasa a 10-a C, la Liceul Economic și de Drept Administrativ nr. 1, și o cămașă albastru-deschis, de elevă. Bentița tremura, alături de mine, în buzunar.
Careul din spatele școlii. Liceul Industrial nr. 4. Energetic. București. România. Când i-am văzut pe unii dintre viitorii mei colegi de la școala profesională, mi-a venit să leșin. A fost șocant. Și, după ceva vreme, devastator. Aveau mutre de infractori, urâți cu draci, șmenuiți pe obraz, cu buzele rupte, răi, să nu te-ntorci niciodată cu spatele la ei! Unii, nu toți, da? Ați înțeles!
„Dumnezeule mare, unde m-a trimis tata?”
Scuipau, râgâiau, înjurau fioros, vorbeau ca pârnăiașii, codificat, puțeau a semințe prăjite și-a fum. Mai cu seamă trei dintre ei, care, cum m-au văzut, au și început cu „delicatețurile”:
-Ia zi, fă, dă la ce liceu vii? Să moară mama, ce craci ai! Ia uite, bă, ce cur bombat are asta!!! Hă! Hă!
Am rămas fără aer. Mă mușca un șobolan de inimă. Mânca din ea. Mesteca.
Lepădătura care mă abordase fuma arogant ținând chiștocul pitit între degete, așa cum văzuse el, probabil, prin filme sau pe la tovarășii de stradă, la fel de imbecili ca și el. Era mic de înălțime (l-aș fi făcut zob, dacă ar fi fost o luptă dreaptă!) și negricios.
I-am răspuns, totuși.
-De la Economic 1, din centru.
-Aaa. Liceul ăla dă curve? Hă! Hă!
Nu i-am mai zis nimic, pentru că dirigintele, un personaj cam sinistru, ne-a chemat, drăgăstos:
-Aideți, bă, în clasă, tre` să zbier după voi?
Tremuram și tremuram. De frică, de scârbă, de neputință. Aveam plânsul în gât, făcut ghem, cocoloș tare. Nu se poate! Visez urât. E un coșmar. Nu mi se întâmplă mie!
Profesorul era inginer, un tip înalt, cu ochi de gardian la penitenciarul Poarta-Albă, și cu o voce răsunătoare. Urla efectiv când zicea câte ceva. Când zâmbea, mă treceau fiorii pe la ceafă. De spaimă.
-…Bă. Să vă fie clar! Nu „acept” chiulangii, să nu vă prind că fumați, că vă ia mama dracu`, fetile, ia să vă văz! Tu, aia mică (adică eu!), ia ridică-te-n picioare! Un` ți-e bentița? Data viitoare să nu te mai prinz așa, cu lațile-n vânt! Că aci nu e bar, e „istituție” dă învățâmânt, s-a-nțeles?
În pauză, m-am dus într-un colț, singură. Aș fi plâns în hohote, dar s-au apropiat de mine cei trei nemernici. Îi mânca undeva.
-Ce faci, prințeso? Te-ai retras la separeu?, mi-a aruncat negriciosul. Prietenul lui cel mai bun se numea Lică, iar pe celălalt, al treilea, copil de bani gata, dar scăpat din mâini de părinți, îl chema Robert.
-Lasă-mă-n pace!, i-am zis.
-Opaaa. Ai vorbe-n gură cu mine? Ești obraznică? Mie îmi place femeili obraznice. Nu vrei să fii gagica mea?
Mi-a venit să vomit. Acum când scriu asta, îi văd mutra blestemată, de mircocefal.
Nu i-am mai zis nimic atunci. Dar în mine se năruia viața.
M-au înjurat, cu bucurie și simpatie, toți trei. Așa, de bun venit în noul an școlar. N-am mai scos un cuvânt toată ziua și, când am plecat acasă am fost cea mai fericită. Noaptea, în patul meu, am bâzâit și am ascultat-o pe Madonna.
*****
De atunci, la școală, am avut parte de numeroase recitaluri suburbane de genul: „Fă, io tot „te fac” odată, dacă mai ești așa dă figurantă cu mine!” sau „Îmi vine să rup sarafanu` ăla dă pă tine, când te văd!”.
La alegere!
Noaptea aveam coșmaruri cumplite. Săream în somn, urlam.
M-am plâns tatei. Am țipat la el:
-Or să mă omoare ăștia, și va fi numai vina ta! Vino la școală să vorbești cu dirigul, cu directorul, hai să facem o reclamație la Miliție!!!
Tata credea că exagerez. Și tot amâna.
-Ești mare. Spune-i tu dirigintelui. Vin, dar nu acuma.
Bine, să ne înțelegem. Nu erau toți colegii mei așa. Mulți picaseră acolo de la licee bunicele, la fel ca și mine, și erau stingheri și mâhniți. Nu aveau nicio putere. Urmau să fie victimele șmecherilor ăstora din cartier. M-am împrietenit cu unii dintre ei, mă conduceau la metrou, la Pieptănari, erau tare de treabă.
Și-mi pare rău că au fost, la rândul lor, amenințați și chiar bătuți de golanii din Toporași (așa se numea stația de tramvai și tot așa se numește și acum). Mâncau bătaie numai pentru că vorbeau cu mine sau pentru că mă duceau acasă. În felul ăsta, au început să se retragă, unul câte unul. Nimeni n-avea chef să o ia în freză pentru mine. Cine eram eu?
Am aflat apoi că Miliția era cu pleoapa pe cei trei anormali și că fuseseră de nenumărate ori reclamați pentru diverse infracțiuni, furturi, bătăi, șantaj.
Când era zi de bursă, (aveam și burse, Doamne!!!) săreau ca turbații pe elevii de la țară, care locuiau la cămin. Le luau banii, un fel de taxă de protecție. Dacă nu ieșeau la înaintare cu lovelele cerute, erau bătuți, scuipați, umiliți, făcuți sclavi. Nu sunt baliverne! Sunt lucruri adevărate, care se desfășurau sub ochii nepăsători ai profesorilor. În plin și infect comunism!
Un copil sărman, de 16-17 ani, venit de prin satele din jurul Bucureștiului, ca să învețe carte, trebuia să-i plătească pe nenorociții ăștia. Le făcea pantofii cu batista, le căra gențile, le dădea țigări, băutură și mâncare. Și cine știe ce altceva mai făcea!
Dar până și profesorii se temeau de ei! Nu era de glumit. Se șoptea pe la colțuri că o gașcă din cartier, foști elevi ai liceului, l-au prins pe profesorul de sport, l-au băgat într-un sac, l-au bătut până i-au sunat pitpalacii în clăpăuge, l-au cărat așa, de colo-colo, apoi l-au așezat pe marginea unei borduri. (Nu știu dacă e adevărat, dar l-am cunoscut pe acest profesor și părea că e suferind rău de tot.)
-Bă, pân` aici ți-a fost!, cică i-ar fi spus golanii. Te afli pe marginea terasei, la bloc. Dacă te miști, ai belit belengheru`. Cazi dă la zece etaje distanță și rămâne copiii fără tată…
Bietul om a înțepenit, i-a stat inima. A înnebunit. Așa l-au găsit niște gunoieri, a doua zi, de dimineață. Cică nu s-a mai înțeles nimeni cu el de atunci.
….
Eram doar trei eleve într-o clasă de 40 de băieți. Eu și încă două. Lor le datorez viața. Pentru că ele l-au sunat pe tata când cei trei nenorociți se pregăteau să mă răpească.