Întâmplări din comunism
„Nu vreau să te deranjez cu traumele mele, dar îți scriu. Am să-ți povestesc ce am pățit pe vremea comunismului, prin ce am trecut, asta apropo de ce ai trăit tu, când era să te sugrume atacatorul ăla în IOR și ai refuzat să mergi la Miliție! Bine ai făcut! O să înțelegi de ce!
Să încep: taică-miu (un securist nesuferit, cu două fețe) îmi dăduse un pachet de Kent să-l dau la dentist, dar, bineînțeles, l-am păstrat. Am fost la stomatolog, dar nu l-am dat. Am fumat eu din el.
Mă îndreptam spre casă. Eram în centru, spre seară, nu foarte târziu, poate opt sau nouă, și mi-am aprins un Kent.
Aveam 16 ani.
Tipul care se așezase lângă mine la Piața Rosetti, unde așteptam autobuzul, mi-a cerut o țigară și a început să se dea la mine.
L-am aburit eu spunându-i că-l aștept pe tata să mă ia, dar nu m-a crezut, m-a smucit și m-a înțepat cu un cuțitaș mic, cred că briceag. „Te desfigurez, dacă nu stai!”, zicea…
N-am apucat să țip. A devenit violent. M-a împins într-un tufiș și trăgea de chiloții mei. Îmi era frică de cuțit. Eram îngrozită, abia mai respiram.
În timp ce el era cu o mână cu chiloții mei și cu alta îmi ținea cuțitul în coastă, ca să nu țip, am văzut un milițian trecând pe trotuar, chiar pe lângă tufiș. „Ce noroc!”, mi-am spus în gând.
Atunci am strigat: „Ajutor, ajutooor!” Și cuțitarul a fugit. Dus a fost.
Milițianul, în loc să alerge după ăla și să-l prindă, adică să-și îndeplinească atribuțiile profesionale pentru care era plătit, m-a luat la întrebări: „Cine sunt, câți ani am, ce fac la ora aia pe stradă?”
Nici nu m-a lăsat să vorbesc. M-a luat cu forța.
„Hai la secție!”, mi-a zis și se uita urât la mine, de parcă eu făcusem o infracțiune.
Totuși, eram fericită că am scăpat și l-am rugat să mă lase s-o sun pe mama. Dar, surpriză: nu a vrut! A refuzat!
M-am șocat! Păi să nu fiu în siguranță?
Rânjea la mine: „Ce cătai, fă, în tufișuri?”
I-am zis că tipul care a fugit a vrut să mă violeze, dar nu m-a crezut.
La secție, mi-a golit geanta, a controlat prin ea și a văzut că aveam țigările și un spray Rexona. Pe vremea aia știi și tu că nu se găseau pe piață, doar la bișniță. Cine avea așa ceva era boier, acum sunt pe toate drumurile! Eu le aveam de la tata, care, am zis, lucra la „secu”.
Brusc, milițianul ăsta a devenit foarte vulgar. Susținea că am căpătat Kentul și deodorantul ca răsplată pentru că am făcut sex, că m-a plătit vreunul.
„Ia să vedem dacă mai ești domnișoară! O să chem un doctor mâine dimineață să te controleze, Dumnezeii mă-tii de boarfă.”
Și, ca să mă intimideze, s-a apucat să-mi citească niște legi, cum că „minorele n-au voie singure după ora 10 seara”, bla-bla-bla. Habar nu aveam ce citea.
M-a pus să scriu o declarație cum că am fost prinsă prin tufișuri și m-a amenințat că or să mă dea afară din liceu și o să ajung la școala de corecție.
După asta, mi-a ordonat să spăl WC-ul și pe jos, ca să am ce face până dimineața.
M-am împotrivit. Am spus că nu e corect ce face.
M-a amenințat cu închisoarea. Apoi s-a apropiat de mine, mi-a dat o țigară, pe care am fumat-o în câteva secunde, de frică și nervi.
Atunci a vrut să mă sărute și zicea să-i zic că-mi place. Mie îmi venea să vomit.
Mi-a tras o palmă peste față: „Curvo, dezbracă-te imediat!”
Nu am vrut. Eram atât de șocată, nu puteam să cred că la Miliție se poate întâmpla așa ceva.
Atunci cred că Dumnezeu mi-a suflat o idee, care nu-mi venise până atunci în cap, atât de traumatizată eram.
I-am spus: „Tata e securist, să știți!”
Dintr-odată s-a schimbat la față, s-a înverzit efectiv și a început să tremure: „Aaaa, păi de ce n-ai spus imediat? Hai că te duc acasă!”
Pe drum, m-a sfătuit ce să povestesc: „Auzi? Aici nu s-a întâmplat nimic, tu ai fost abordată de un bețiv și eu te-am salvat. Dacă spui altceva, o să vezi tu!”
M-a adus acasă, era deja 6 dimineața, ai mei erau terminați, nu știau nimic.
A deschis tata.
„V-am găsit fata prin boscheți, cu unul, dar nu-i fac dosar penal pentru prostituție.”
Taică-miu m-a luat deja de păr, la cafteală, în fața tipului, care rânjea satisfăcut.
Mama plângea, tata a înjurat-o.
Atunci mi-am jurat că mai bine moartă decât să mai trăiesc în țara asta, adică România. Și am plecat.
Din 1983 nu am mai căutat niciun contact cu cineva care vorbește românește. O privesc pe cea rămasă în urmă ca pe o altă persoană, nu simt nimic.
Nu vreau să dau drumul urii. Totul e îngropat în memorie, dar, în același timp, viu în amintire.”
Nina – Facebook.
3 februarie 2026
