Amintiri…
Autor Ovidiu Mărieș
Noiembrie 1984. Eram mutați de două luni într-un bloc nou din Sălăjan. În tot blocul erau doar două telefoane. Toți vecinii care aveau vreo urgență apelau la cele două familii „norocoase” cărora li se instalase telefon.
Într-o seară ne sună, la unul dintre acei vecini, cineva din Zîmbreasca, satul mamei. Nu ni se spune decât că trebuie să mergem urgent la Zîmbreasca, fără alte detalii… Ne-am îngrijorat cu toții și chiar în seara aceea am plecat. Aveam Dacia 1300 de patru ani. Noi eram cinci: părinții și trei copii. Ne-am pus problema că, dacă trebuie adus vreun bunic la spital, ar trebui să rămână unul dintre noi la București, ca să rămână un loc liber în mașină. Dar părinții nu ne-au lăsat să stăm singuri acasă, așa că am plecat toți, cu teamă în suflet, fără să știm ce problemă era.
La Zîmbreasca toate erau bune cu bunicii, dar se întâmplase următorul lucru: la CAP nu mai era nimic de mâncare pentru animale și păsări și atunci s-a luat decizia să fie tăiate toate păsările și vândute către localnici. Mamaia cumpărase 80 de pui, mici și jigăriți, câte doi la kilogram! Până să ajungem noi, îi opărise și-i jumulise deja! Dar nu putuse spune la telefon pentru ce ne chemase, că „pereții au urechi”! Așa că ne-a umplut portbagajul cu 80 de pui și ne-a trimis acasă!
Pentru cei care nu-și amintesc – și se pare că sunt tot mai mulți –, prin ’81 a început să se simtă tot mai mult „cureaua strânsă”, iar în ’84 a fost una dintre cele mai grele ierni, iar mâncarea se găsea tot mai greu.
Revenind la poveste… Am plecat cu și mai mare teamă din Zîmbreasca spre București, cu portbagajul plin de pui. Teama era să nu fim opriți de Miliție și controlați. Se întâmpla să fim opriți cam o dată la două-trei vizite la țară, iar dacă ne găseau cu atâta mâncare era problemă mare. Iarăși, pentru uituci, exista o lege care combătea „specula”! Nimeni nu avea voie să dețină mâncare pentru mai mult de o săptămână, calculată după necesarul pentru o familie.
Am ajuns acasă cu noroc, neopriți de vreun filtru. Ne-am apucat să descărcăm mașina și să urcăm pe scări până la etajul 6, că nu mergea liftul! Bloc nou, dar am urcat pe scări multe luni, chiar și când era curent – pentru că atunci când era oprit nici nu se mai punea problema!
Revenind… Am urcat pe scări, în mai multe drumuri, cu puii jumuliți în pungi de plastic (d-alea de un leu), încercând să nu se vadă ce cărăm. În zilele ce au urmat, ai mei au prăjit în untură toată carnea și au conservat-o în borcane de 800 ml, tot în untura respectivă! Nu aveam congelator – abia în anii următori am făcut rost de o pilă prin care am mers la Găești și-am luat „pe sub mână” un congelator cu 5 rafturi.
Să vă zic că și prăjitul puilor a fost o mare problemă? Ne era teamă că și mirosul puternic de prăjeală o să atragă atenția. Și chiar a atras-o, dar nu s-a întâmplat nimic, deoarece copiii din bloc, care ne-au întrebat cum de prăjim pui întruna, nu ne-au pârât părinților lor, iar cei care au aflat au tăcut din gură la rândul lor…
În anul acela am trecut peste iarnă cu copane fripte, care acum ar părea de porumbel, așa de amărâte erau – dar ERAU!
N-o să uit niciodată cozile la orice, îmbrâncelile, înjurăturile, nesimțirea, frigul, teama, lipsurile și tot ce a însemnat pentru mine cea mai neagră perioadă pe care am trăit-o!
De aceea nu-i pot înțelege pe toți cei care ori au uitat, ori își ascund în minte, ori au fost privilegiați, ori – pur și simplu – aleg să se mintă pe ei înșiși și să spună că a fost bine pe vremea aia! Nu a fost și nu mai vreau să ne întoarcem vreodată la asemenea vremuri!
P.S. Scuze pentru comentariul așa lung. Voiam de mult timp să scriu povestea asta. Am spus-o multor oameni – unii au înțeles-o, altora li s-a părut că fabulez –, dar vă jur cu mâna pe inimă că n-am inventat nimic! Este atât de puternică amintirea asta că sunt convins c-o s-o duc cu mine până la finalul vieții! Și nu e o amintire plăcută, ci un semnal de alarmă! Cine poate și vrea să înțeleagă o va face…
20 septembrie 2025
