Am fost mai de mult, până la Giurgiu, cu treburi jurnalistice și nu numai. Pentru că n-am avut cu cine să-l lăsăm pe domnul Goe, Ionel, Nică a Petrei, Andrei Mateescu, am fost nevoiți să mergem cu toții. Ne-a promis că va fi cuminte. Și-a luat poziția de promisiune (căpșorul ușooor într-o parte, ochișorii cu gene lungi zbătându-se și gurița-boboc) și a zis:
-Am să fiu cuminte, o să vedeți! Veți fi foarte mândri de mine!
L-am crezut, dar e vorba de Andrei și știm deja că minunea durează câteva clipe.
Scandalul a început de la plecare. Omul voia să stea singur-cuc în spatele mașinii, dar fără centură. Până l-am convins, relatându-i cu lux de amănunt cam ce pățesc copiii care nu poartă centură de siguranță, ținându-i și un discurs despre normele de protecție, a urlat cât a putut, s-a zbătut, m-a zgâriat și… eram deja pe drum, aproape de Giurgiu. Acolo trebuia să ne întâlnim cu un fost coleg de facultate, Ionel Muscalu, un tip extraordinar, om politic, beton, tată de băiat, soț și poet fain pe de-asupra. Toate într-unul singur. Biroul lui e în clădirea Consiliului Județean din Giurgiu.
-Măi, Andrei, vezi că aici e multă poliție, sunt tot felul de cetățeni, să nu țipi, da? îl instruiesc eu.
Cum intrăm în burta marii instituții, piticul începe:
-Moaamă, ce ecou e aici!: Cuu-cuuu-uuu! Iuhuuu-uhuuu. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Chiaaaau-au-au! Cucuriguuu!
Treptat, au început să se deschidă uși. Lumea era curioasă ca să vadă cine face gălăgie.
-Taci, mă, din gură!, zic rușinată.
În fine, ajungem, intrăm, vorbim. Vine de la Ionel Muscalu invariabila întrebare pusă tuturor copiilor: „ce vrei să te faci când vei fi mare?”
-Mafiot sau primar! răspunde sincer Andrei, râcâind fericit, cu Citroenul lui, biroul de director.
Eu și colegul meu de facultate punem țara la cale, facem planuri de reportaje din zonă, discutăm, ne amintim, toate pe fondul sonor cârâitor marca Andrei Mateescu: „Aia ce-i? În frigiderul ăla ce-o fi? Te-ai pupat cu Ionel când erai mică? Îl iubești mai mult decât pe mine? Suntem în altă țară? Mafioții unde sunt? Poze de epocă există în acest birou? Pot să fac baie în fântâna asta? Dar pipi? (camera era dotată cu o fântâniță pentru înlăturarea stresului)”
Rezolvăm treburile, apoi mergem să vedem orașul, portul, facem poze și cumpărăm o înghețată „de-un metru, cu pepene”, pentru Andrei. În cinci minute și-o dă pe piept. Dup-aia fuge pe buza Dunării, noroc că era și-un gard de protecție, sare pe-o bancă, se suie-ntr-un copăcel, mă roagă să-l fotografiez cu un Trabant „excepțional”, mai trage o bășinică: pârț, ne dăm în leagăn, cade, se ridică, strigă, gesticulează, vrea, refuză, cere, se oftică…Frate!!! Zici că are baterii Duracell nou-nouțe înfipte-n popou, e într-o continuă mișcare de azi-dimineață, de la 7! Și-ncă n-a terminat.
-Hai să mâncăm ceva!, spune zglobiu colegul meu cu care abia de-am schimbat 15 vorbe…
-Hai!
Afară e caniculă, îmi sfârâie creierașii, n-am șapcă, evident, nici pălărie, pentru că le uit de fiecare dată. Bine că n-am uitat-o pe-a prințului! Mi-e cald, m-aș sufoca dacă n-aș avea atâta treabă. Sunt stresată, pentru că-mi cunosc odrasla și mă aștept să facă o trăsnaie. Până acum văd că s-a abținut eroic.




