Cum? Să vă povestesc: treaba asta s-a petrecut în urmă cu peste 15 ani, să fim înțeleși. :) Probabil că și vouă vi s-a întâmplat în viață ceva asemănător, dar pun pariu pe o vitamină C și-o sticlă de Heineken că nu la Muzica, unde era o minune de atmosferă intelectuală, plină de solfegii, diezi și bemoli, unde poposesc numai oameni fini și parfumați. Mă rog, cu mici excepții… 🙂
Dragii mei, am trăit niște momente penibile, și cred că a fost prima dată în viața mea când… m-am lepădat de propriul soț. E adevărat!
Eram toți trei: eu, Răzvan și Andrei, băiețelul nostru, pe atunci în vârstă de trei ani. Ne plimbam prin oraș.
Îmbrăcați frumos, chiar gătiți-prună aș putea să zic, mai ales my husband care, de când are paișpe mii de admiratoare pe Facebook, a început să umble în geacă de motor, cizme ciocate, blugi LEVI`S cu talie joasă, să-și sugă burta la intervale fixe și să poarte ochelari Police și seara.
Buuun. Ne dăm noi jos din autoturism, parcat corespunzător pe la Sala Palatului, și intrăm puțin prin Cișmigiu. Copilul alerga prin iarbă, eu după el, Răzvan după mine. După o oră de „nu mă prinzi, sâc!, ba te prind, Andrei dă-te jos de pe gard, alooo, aia e o căpățână de câine mort, las-o jos, am spus LAS-O jos!!!” – am hotărât că e suficient pentru ziua respectivă.
-Mergem prin Muzica? întreabă Răzvan.
Andrei n-a fost de acord, ca de obicei, dar el era unu`, noi doi.
Și ne-am dus.
Intrăm. Ne uităm la una, la alta, la instrumente (de când îl cunosc pe Răzvan le ia la rând pe toate: chitara, vioara, țambal, piculină, uculele…etc).
Urcăm și la etaj, la DVD-uri cu filme și muzică.
-Muchinuțo, dar ce pute așa în magazinul ăsta? strâmbă din năsuc fiul meu.
-Habar n-am, îi zic. S-o fi pârțâit careva?
Piticul râde. Cică el în niciun caz!
Într-adevăr, în anumite momente venea spre noi o duhoare înfiorătoare, ca un zid de împuțiciune. Era ceva incredibil, cum n-am mai mirosit nicicând, fără putință de a fi descris exact și, dacă nici eu nu o fac ca lumea, apoi mă las bătută…
Norocul nostru e că avem stomacurile bune și memorie scurtă (mai ales eu). Am observat că și vânzătoarele din magazin cam strâmbă din nas și ne privesc ciudat, cu ură și revoltă. Auzeam, în părți, șoapte venite de la ceilalți vizitatori ai magazinului: „Nesimțiții dracului! Puuu! Da`te uiți, domnule, pe unde calci, nu așa! Ăștia or fi români?! Nu cred! Nu vezi ce mutre aproximative au?”
Măi, ce să fie oare? Despre ce vorbesc ăștia?
Răspunsul a venit neașteptat de repede. Răzvan era în fața noastră și tocmai voiam să-l întreb dacă și el a mirosit duhoarea din magazin. Îl priveam așa din spate, cum era el înaaalt, ba ciocatele alea îl făceau și mai și…
Cizmele bocăneau plăcut, aproape intelectual, pe podeaua de marmură albă și curată ca lacrima…
Ceeeee? Sfântă și neprihănită Parascheeva! Pe pantalonii lui LEVI`S, de care era așa de mândru, la manșete și pe tocurile cizmelor, era numai căcat de câine, de diferite nuanțe, din ăla sănătos, monstruos și lutos.