Pofte de gravidă.
Tembela 4
A lăsat botul și a început să bâzâie. Întâi tăcut, numai lacrimi, aaah, boabe mari de struguri, ziceai că a murit mă-sa în lagăr, în frig, fără fular. Apoi lacrimile s-au transformat în bocete. Făcea fata ca o trompețică enervantă și plină de muci. Dar am rezistat eroic. Niet! Atunci s-a dus și și i-a luat singură. Când s-a întors, era veselă. Înduioșat, i-am cumpărat o ciocolată cu mentă, ca bonus. Evident că și-a întins-o pe haine și mi-a mânjit și canepelele. (Sunt din piele, bej!) `tuți idioata mă-tii! Cine m-o fi pus?
Au trecut câteva luni de bucurie nebună, amestecată cu teamă și foarte multă îngrijorare. Aveam și de ce, cu o asemenea podoabă de nevastă ca Rebeca! Când s-au împlinit patru luni de sarcină, copilașul a mișcat. Era o noapte bizară, tocmai fusese un meci între Steaua și Rapid.
Țin bine minte momentul, pentru că vecinul de sus, nea Toni, beat-mangă, spărsese totul prin casă, de fericire că echipa lui favorită câștigase. Noi stăteam la parter, el deasupra. Bețivanul a azvârlit, peste balcon, cu scaune, farfurii, furculițe, cu actul de căsătorie din 1988, cu Gina, nevastă-sa, cu certificatele de naștere ale puradeilor (avea patru, și numai băiețoi umflați și cretini ca el!). Hârtiile pluteau ca niște avioane în derivă prin aer. Apoi, pe la trei dimineața, și-a aruncat toate țoalele din șifonier și a urlat pân-a rămas fără laringe: „Aleeeee, alee, Steaua eeeee, campioooonii, campiooooniiii!”
Nea Toni era tipul de om fără pic de jenă, tupeu cât un cartier, nesimțit până la os; se putea căca liniștit pe o scenă, de față cu sute de spectatori. N-avea treabă! Exhibat complet!
Ei, odată cu balamucul ăsta a mișcat și copilul din interiorul Rebecăi. S-o fi speriat, săracul! Nu știam încă dacă e băiat sau fată. Rebeca se uita la a 343-a oară la Albă-ca-Zăpada lui Disney, pusese căștile pe burtă, ca să audă și… bebeul. Între timp îi și traducea, pentru că, zicea ea, omulețul trebuie să știe despre ce este vorba în film. Apoi:
„Paule, Pauleeeee, Paulicăăăă! Am simțit ceva în mine. Uite, vino, pune mâna!”
Am sărit repede. Eu eram pe balcon și-l împingeam, de cur, în sus, pe nea Toni, care încerca să coboare peste noi și rămăsese înfipt cu nădragii în țuțuroiul ăla de la scurgere. I-am dat drumul ipochimenului, care a căzut ca un sac de ciment, buuum! Așa făcea, nenorocitul, de fiecare dată când erau meciuri în Divizia A. Ne căpiase. Arunca pe geam tot ce avea prin casă (mobila era surcele), apoi își dădea drumul la aer, ținându-se de gargui. Ne trezeam cu el când ne era lumea mai dragă. Eram în pat, ca porumbeii amorezați, hop și nea Toni, cu bale pe piept, pofticios, ne privea ca un voyeur, că-i și plăcea, al dracu’, să-și clătească ochii ăia bulbucați, de microcefal, în țâțele Rebecăi.
Am pipăit-o pe nevastă-mea pe burtă, dar n-am simțit nimic.
„Acum!”, țipa ea, surexcitată.
Tot nu simțeam.
„Stai să-l bâltâcâi nițel, poate se enervează și…”
„Huo, nebuno!!!”, i-am zis enervat, și de faptul că imbecilul de vecin se cățărase la noi pe balcon și ne privea, fericit ca un cretin, dar și pentru că mi-era frică să nu-l zdruncine prea tare pe copilaș.
Rebeca, sensibilă cum e de fel, a început să bâzâie ca o fetiță de 12 ani:
„Încetează!”
N-a fost chip s-o opresc. S-a supărat pe mine și s-a închis în dormitor.
Nea Toni, însă, îmi zâmbea cu toți dinții lui de fost milițian pe vremea lui Ceașcă:
„Haidi mai bine să ne trotilăm, nepoate! Dă-le-ncolo dă muieri! Ie proaste, nu merită!”, mi-a scuipat sincer, direct în amigdale.
M-am îmbătat mangă.
Apoi, sarcina a evoluat normal, slavă Domnului. Îmi era teamă de Rebeca, mă așteptam la orice din partea ei, știam că are gusturi ciudate, că e cam excentrică la cap, că face numai nefăcute și se bagă singură în bucluc. Trebuia să fiu foarte atent. Mă documentam zilnic și eram non-stop în alertă. Citisem pe net că unele femei au pofte stranii și-și schimbă comportamentul când sunt gravide. Vor să roadă cauciucuri de mașină, cretă (adoră creta colorată!), smoală, benzină, motorină, vaselină, cărbunele sau pământul. Da, da, pământul de pe jos. Nu credeți? Căutați pe Google și o să vedeți că nu inventez. Sau întrebați-vă ginecologul, în caz că sunteți femei.
Rebecuța mea mi-a întrecut toate așteptările, mi-a distrus liniștea, bucuria de-a fi tată, m-a îmbolnăvit de nervi (am luat și pastile). Fraților, ce mi-a putut face, în nouă luni, cât a fost însărcinată, am să povestesc și morțișorilor din morminte! (Firește, când ne vom întâlni; n-o să umblu acum ca prostul prin țintirime, ca să le spun la ce poftea nevastă-mea când era cu burta la gură. Ar zice lumea că-s diliu. Ori eu nu sunt.)
Credeți că-i ploua-n guriță după sarmale cu zmeură? Prăjituri din murături? Pepene galben sau inimă prăjită de țânțar, ca oricărei gravide cuminți? M-aș fi dus oriunde pentru ea, că o iubesc!
Neeeah! Rebeca mea tânjea după cremă de ghete maro (aia neagră îi dădea arsuri, cică!), după detergenți și… biciclete. Când mergeam împreună la cumpărături, în hypermarket, o țineam strâns de mână și n-o lăsam să facă un pas singură. Nu știți ce-am pățit cu ea? Păi să vă povestesc, că altfel ce dracu’ am avea de făcut la ora asta?
Vai de sufletul meu! Eram împreună și m-am dus să mă uit la raftul cu ceaiuri, cu gândul să-i cumpăr nebunei ceva de calmare, că era agitată toată ziua, de parcă avea ardei iute înfipt undeva. Și, odată, a dispărut. N-am mai găsit-o. Am sunat-o, nu răspundea. Aoleu! Mi s-au înmuiat picioarele. Ce-o dărâma? Ce-o sparge? Apoi am văzut multă lume strânsă într-un loc. Și scandal. Țipete. Mi-a fugit sufletul din mine.
Ce credeți că făcea soția mea? Nu ghiciți. Ținea în dinți o bicicletă de copil. Nouă-nouță, lucioasă, mirositoare. O angajată a hypermarketului n-o lăsa, trăgea de roata din spate, în timp ce Rebeca, de cea din față. Știu, e hilar, e greu de explicat și de crezut. Clienții râdeau de mama focului.
„Hă, hă, hă, ia uite-o p-aia, mănâncă biciclete! Ce tâmpită! Hă, hă, hă! Beeei, dați-i și niște lichid de spălat parbrize, că i-o fi și sete!”, urla un grasomeg pus pe glume de căcat, ca la el pe șantier.
