Nea Toni Potârlă.
Tembela 5
Rebeca se făcea din ce în ce mai rotundă. Picioarele se transformaseră în pâinițe albe și pufoase, brațele în cozonăcei, iar sânii în două brioșe cu lapte și vanilie. Avea o față de lună plină, cu pistrui și un zâmbet absolut fermecător. Era minunată. Aș fi mâncat-o, de dragă ce-mi era, dar m-ar fi închis ăștia pentru canibalism…
Până în luna a șaptea n-au prea existat incidente majore, slavă cerului. N-a căzut pe burtă când traversa bulevardul Ghencea, nu s-a curentat la mașina de spălat și nici nu și-a mai vărsat prenadez sau vopsea de garduri în cap. S-a mai ars la degete – e firesc, zic eu- a spart patru căni diferite, trei farfurii din cel mai vechi și frumos serviciu moștenit de la mătușa Iolanda Stern, și era să arunce blocul în aer, dar am intervenit eu la țanc. Vreți să vă povestesc?
Am lăsat-o singură într-o dimineață. Ea nu se mai ducea la școala unde preda, își luase concediu, mai mult de gura mea, că-mi era frică să nu pățească ceva.
-Să nu cumva să faci vreo tâmpenie, ne-am înțeles?, i-am zis înainte să trântesc ușa de la intrare și să ies.
M-am uitat la ceas. Era 7.30.
Dar Rebeca s-a apucat să se epileze cu ceară din aia fierbinte. Și-a pus femeiușca strachina pe aragaz, a aprins focul și a lăsat totul baltă. Firește că a uitat de ceară, luându-se cu alte treburi (mă întreb ce urgențe avea ea, care nu e în stare să-mi aducă un pahar cu apă, fără să-l verse jumătate!). Recipentul era o strachină din tablă. S-a încins, ceara a clocotit și a curs pe flacără. Asta s-a stins. Ieșea gazul. (Aragazul era nou-nouț, am frecat trei ore la el, dar nu i-am mai redat fața!)
Fumul gros a scos limba pe geam, ca un șarpe lung. Nea Toni, ăla de deasupra noastră, m-a sunat imediat, că-i lăsasem telefonul, în caz că…
Era ora 9.
-Alou, bă, n-auzi? Vecine! Mă, Paulică, mă. Iar să epilează nevastă-ta? Vezi că ți-a luat foc bucătăria. Și pute de-ți vine să verși! Băă, voi n-ați auzit dă lame dă ras? Învaț-o, bă, să să radă, dă-o Paștele mă-sii dă ceară, știi că am probleme cu trigliceridili!
În zece minute împingeam ușa apartamentului. Era deschisă…
Dumnezeule mare, frumos, bun și scump! Am simțit o suliță fierbinte în plămâni, în rinichi, o durere fizică. Imaginile erau apocaliptice, cel puțin pentru mine. În casă, fum gros, înecăcios și muzică la maximum. Manele, „cadou” de la nea Toni. Aerul meu puțea a șosete de electrician, din plastic, purtate timp de două săptămâni, apoi arse în foc.
În bucătărie, nevasta lui nea Toni, veselă și la a patra bere Skol, curăța cu o daltă aragazul meu iubit, cu care mă mândream atâta. Mi-l zgâria cu râvnă și invidie proletară, am simțit-o până-n măduva degetului mic de la piciorul drept, care mă înjunghia de vreo trei zile.
-Hai să trăiești, mă Paulică…iar o făcu Rebecuța de oaie!
De oaie? Îmi venea să răcnesc sincer, din toate alveolele mele pulmonare. Rebeca o făcuse de berbec, nu de oaie!
Pe masa din sufragerie, masa mea din sticlă, soția mea, în tricou și-n pantaloni scurți, cu burtoiul ăla mare plin cu fiică-mea încă nenăscută, stătea într-o rână, cu un crac în sus și altul îndoit sub ea. Nea Toni o rădea pe picioare! Cu o lamă pusă-ntr-un aparat, bănuiesc că al lui. Expert era, ziceai că face asta de douăj` de ani. Ținea labele alea de fost milițian pe albeața cărnii iubitei mele și scotea limba, așa cum fac copiii când desenează o casă, un pom, un pitpalac…
Ptiu, fir-ai al dracu` de bețivan!
Holbam ochii și nu-mi venea să cred ce vedeam și nici ce auzeam. La combina muzicală, un Sony impecabil, nepângărit până acum de unghii soioase și manele, cânta Guță ceva despre străinătate. N-am înțeles prea bine vorbele.
-Ce faceți, dom`ne aici? am reușit să gem.
-Aaaa, păi nu vezi? O rad pă Rebeca, vrei să meargă așa la doctor? Ce fel de soț ești tu? Mititica s-a chinuit cu porcăria aia dă ceară, ierea să esplodăm acilea cu toții, vorba aia: ceara mă-sii! Hă, Hă, Hă!
M-am uitat la nevastă-mea. Era complet nevinovată! Și n-avea nicio jenă față de nea Toni, un străin, pe de-asupra și cretin. M-am înfuriat cumplit. Voi ce-ați fi făcut în locul meu?
Tocmai când aveam de gând să organizez un scandal monstru, din baie iese Tănțica, cumnata lui nea Toni. De fel din Zurbaua. Făcuse un duș. Era înfășurată în prosopul meu, și vorbea la telefon cu unu`. Știți cum eram la față? M-am văzut în oglinda cea mare de pe hol, am pe hol o oglindă mare, am dat o căruță de bani pe ea. Aveam mutra roșie ca sângele.
-Ce cauți, Tanțo, în baia mea?
Mi-a făcut semn să tac. Era-ntr-o conversație importantă. Nu putea s-o întrerupă pentru a-mi da mie explicații. S-a cărat sus, la ei, în apartament.
-Și prosopul meu? mai apuc să zic…
-Ei las că nu ți-l mănâncă! sare Gina din bucătărie. Ți-l arunc io de pă balcon, stai liniștit. Auzi, mă, Paulică? Da` după bere nu să duce nimeni, că mi s-a uscat gâtleju` dă când frec la aragazu` ăsta.
Se învârteau toate cu mine. Mobila, tavanul, Rebeca, tablourile de la mămica… Însă nu știu cum, supărarea mi-a trecut ca prin farmec, pentru că s-a oprit curentul (se oprea des în cartier). Și atunci Guță a tăcut. Bine mai era!
-Hai că plec să iau bere, m-am trezit vorbind. Nea Toni, mata de care vrei?
-Io beau Tuborg, tânpita aia vrea Skol, vezi să nu-i iei mai mult dă patru, că iar aruncă toate țoalili pă geam și tot tu te superi…
-Care tânpită mă? Cine-i tânpită?, zbiera Gina din bucătărie. Dacă viu la tine, îți crăp capu` cu tigaia asta!
Am ieșit ca fulgerul pe ușă. Să nu-i mai văd, să nu-i mai aud, să nu-i mai respir.
Când să dau colțul blocului, nea Toni a urlat după mine:
-Pauleee, bă, Paule, ia și mie, trăi-ți-ar familia, nește țigări, că ale mele s-a termenat…
-De care?
-Cum dă care? Kent lung, nu știi ce fumează Antonio Potârlă?
De la treaba asta au trecut vreo trei săptămâni, în care a fost liniște în viața mea. Vecinii de sus n-au mai dat pe la mine, nu știu din ce motiv, iar prosopul ăla mare, în care se înfășurase Tănțica din Zurbaua, nu l-am mai văzut niciodată. Asta e.
Rebeca era bine, mai avea puțin și năștea. Medicul ei spunea că în februarie, la început. Eram așa de emoționat! Abia așteptam.
De Revelion am fost invitați la conacul șefului meu, domnul Emanuel Bercovicioiu. Mă aprecia foarte mult și eram, oarecum, prieteni. Chiar voia să-mi boteze fetița. Între timp s-a răzgândit. După Revelion nu mai răspundea la telefoane și m-a dat afară din firmă. O să aflați și de ce.
Vila domnului Bercovicioiu, o clădire monumentală, de epocă, în stil brâncovenesc, ridicată pe la 1900, era situată într-un peisaj mirific, la Sinaia. Avea o scară interioară, cu mâna curentă din lemn masiv de stejar, lustruit. Cum a zărit-o, Rebeca a rămas cu gura căscată:
-Oaaau, ce m-aș da pe ea! Zici că-i toboganul ăla mare din Herăstrău…
Am privit-o scurt, și a lăsat capul în jos. Înțelesese.
Nu ne-am dus cu mâinile goale, am cărat de toate: carne pentru fripturi, cârnați, plăcintă, prăjituri, un tort din marțipan,- moartea doamnei Bercovicioiu, – vin de țară, roșu, cozonaci. Nu eram numai noi invitați, ci mai mulți colegi de breaslă, contabili-șefi, economiști, bancheri, lume bună. Vreo 35 de inși educați, intelectuali, cu pasiuni normale, aveai ce să discuți și cum să te distrezi. Câțiva dintre ei fuseseră și la nunta noastră, așa că erau la curent cu belelele făcute de minunata de nevastă-mea. Și aveau și camere video!!!
Doamna Bercovicioiu ținuse ca de acest Revelion să fim îmbrăcați în haine de epocă, ca în anii 30-40. Noi am închiriat niște costume, eu avem un frac impecabil, Rebeca o rochie mai largă. La gât și-n urechi purta perle. Era entuziasmată și delicioasă ca o Amandină pe care ai pus și un strop de frișcă. Sărea într-un picior și bătea din palme. Arăta cam ciudat umflățică, dar nu-i stătea rău:
-Ce bine mă simt în casa asta, Paule! Atmosfera e extraordinară, numai oameni fini.
-Fii cuminte! Vezi ce porcării mai faci, ai grijă că ăștia sunt cu ochii și camerele de filmat pe noi. N-am chef să fiu bătaia lor de joc, ca atunci, după nuntă. Și nu uita că ești gravidă în opt luni, vrei să naști sub brad? Să nu te zbânțui, nu te dai pe scară, am observat că-ți luceau ochii-n cap. Să nu te prind!
Seara începuse promițător. Bărbații stăteau într-o parte, unii fumau, alții beau ceva. Femeile pe la televizor, altele vorbeau, erau pe la bucătărie, pregăteau mâncarea. Era frumos. De n-ar sparge Rebeca ceva!
Și apare madam Bercovicioiu:
-Doamnele mele, care dintre dumneavoastră mă poate ajuta un pic la o cremă și la ornat salata de boeuf?
Rebeca mea să nu stea la locul ei?
-Vă ajut eu!, zice și țup-țup, ca o căprioară borțoasă, a fugit la bucătărie.
Am vrut să spun ceva, dar am închis gura la loc. Presimțeam că va ieși nasol. Nu știu ce-a făcut acolo, dar când ne-am așezat la masă, am realizat trăsnaia. Rebeca decorase „nemaipomenit” salata de boeuf, aranjată frumos pe un platou de juma` de metru lungime. O capodoperă culinară!
