Două ovare vesele, un ginecolog fericit și o pereche de chiloți cu locomotive 🙂
Pam-Pam!
Tembelă până la moarte 3
Și azi, după cinci ani de la nuntă, colegii mei se hlizesc când mă întâlnesc cu ei. Au făcut DVD-uri cu balamucul de la restaurant și le folosesc pe post de tratament când au depresii.
Rebeca e bine, i-a crescut părul, e din nou lung. În casă nu mai ținem prenadez, aracet, superglue și nici Pelicanol. Nimic. N-o las să facă mâncare și n-o iau la cumpărături. Încă o iubesc.
Dar mă gândesc cu groază cum va arăta copilul nostru și cam la ce o să mă aștept și din partea lui… Dacă o să semene cu mă-sa, o să-mi iau câmpii. Să nu ziceți că nu v-am zis!
M-am însurat cu nebuna. Am fost în stare s-o fac și p-asta. După cununie, mi-am luat concediu două săptămâni. Îmi era groază să mă duc la muncă, ar fi râs colegii și cu picioarele de mine. Dar tot n-am scăpat când m-am reîntors…
Ah, dar ce supărați au fost cei care n-au putut să vină la nuntă! Mureau de oftică. Ăia care participaseră le-au povestit totul, cu lux de amănunte, fără să uite nimic. Ba au început să facă trafic între ei cu DVD-urile de la restaurant și de la casa căsătoriilor, unde apăream noi, firește, în felurite poziții, care mai de care mai cretine. Râdeau angajații firmei până le pocneau nasturii de la cămăși. Ai dracu`, nu mai făceau absolut nimic la muncă, stăteau pe Messenger și comentau. Unii, mai nemernici, imitau dansul Rebecăi, atunci când s-a îmbătat ea, și zbierau: „cucuriguuu, boieri maaari. Daaați punguța cu doooi baaaani!”
Vă dați seama cum mă simțeam eu? I-am invitat la nunta mea, le-am dat să mănânce, apoi… căcănari!
Dar Rebeca era fericită. Se vedea pe fața ei când pleca la școală, la cursuri. După ce mai dărâma și p-acolo câte ceva, se mai zgâria, se lovea, spărgea etc., se întorcea acasă mulțumită. Elevii o iubeau foarte mult, chiar dacă era așa zăpăcită, câștiga cu ei concursuri de poezie și proză, mergeau la olimpiade, v-am zis că nu era proastă. Era doar împiedicată și zurlie.
Își dorea foarte mult un copil, dar pur și simplu eram îngrozit.
„Să mai așteptăm”, îi ziceam privind vinovat într-un colț al camerei.
„De ce?”, miorlăia ea făcând fața aia pe care n-o puteam suporta, pentru că-și mărea ochii și clipea din gene repede-repede.
Până la urmă a învins. Atâta m-a cicălit, atâta mi-a tocat nervii, că n-am mai rezistat. Spuneți și voi: e corect? Nu e.
Seara mă întorceam acasă obosit, iar dumneaei îmi punea melodii cu glăscioare de copii, orăcăieli: „uaa, uaaa, uaa”, vedeam la TV doar filme cu bebeluși roz, veverițe tâmpite, rățișoare fermecate, Singur acasă, Peter Pan, Clopoțica, Veronica se întoarce și Lizuca în provincie… Turbam. Simțeam și eu nevoia de-un film serios cu bombe, fetițe, țâțe, cuțite și sânge, războaie și crime, cadavre în putrefacție și pitpalaci cu șapcă. N-aveam acces.
„Trebuie să fim liniștiți, Paule. E vorba de o igienă psihică. A sufletului. Fără porcării!”
Am ascultat-o. Dar nu știu cum se întâmpla că nu rămânea gravidă. După ce ne iubeam, Rebeca făcea Yoga (o inițiase ipochimena de verișoara ei, Estera). Stătea cu cracii-n sus un sfert de ceas și cânta cât o ținea gura:
„Vine, vine primăvaraaaaa, înflorește toaaaatăăă țaraaaa, floriceele pe cââmpiiiiiiii, hai să le-adunăăăm copiiiii.”
„Taci naibii din gură, e unu noaptea!”
Băteau vecinii în țevi, dar ei nu-i păsa. Lupta pentru un țel nobil.
De rămas însărcinată, nici gând.
„Aoleu. Nu cumva sunt bolnavă?”
„Hai la doctor!”, i-am zis.
Ne-am programat și ne-am dus undeva prin centru, într-o joi. Pe hol era foarte cald și transpirasem leoarcă, mai ales de emoție. Doamne, sunt un păcătos, am mâncat carne în post, am înjurat, am trecut pe roșu și n-am semnalizat că o iau la stânga, ajută-mă acum și ține-o pe nebună să nu mai facă vreo boacănă!
Dumnezeu nu m-a auzit, avea căștile pe sfintele-i urechi, asculta Mozart la ora aia…
Așa că Rebeca nu m-a iertat nici la policlinică. În primul rând a dărâmat un ghiveci cu o dracenă mare: buuum! Praf l-a făcut, că era din ceramică. Apoi și-a scăpat absolut tot conținutul poșetei pe jos, pe sub picioarele femeilor (vreo 12 persoane!) care așteptau să intre la medic.
Îmi venea să fug dracului încotro oi vedea cu ochii. Dar cum o zăream tot pe ea, n-aveam cum să plec. Se pusese în genunchi, cu curul în sus și, dând la o parte pulpele pacientelor care o priveau uluite, își strângea liniștită următoarele: pixulețul norocos (fără el nu mergea nici la pipi), șervețelele, ciunga, cardurile, tampoanele, notițele, cheile casei, un șurub, o cheie de 14 (mi-a furat cheia!), trei agrafe, o gumă de șters, un spray paralizant cu piper, fardurile, rujulețul, parfumelul, oglinda și alte zeci de căcățișuri muierești.
M-am trezit lăcrimând fără să vreau. Îmi ziceam în gând, ironic și isteric:
„Lume. Iată, ea e soția mea! Stimate gravide, remarcabili ginecologi, impecabile asistente ce mă priviți cu ură sinceră. Da. Rebeca e nevastă-mea și vreau să am un copil cu ea. Iar eu sunt cel mai mare imbecil. Priviți-o! Ea e! Ah. Dacă sfinții din cer ar vedea-o acum, ar râde în bărbi… Ei, și nu ziceți că taman atunci suntem strigați să intrăm la medic? Era prea mișto să nu fie așa!”
