Mamele… În clipa în care am aflat că sunt însărcinată, mi-a fugit pământul de sub picioare. De fericire. Fericirea mea era fericită, s-a urcat pe masă, râdea cu gura pân la urechi și chiuia ca la nuntă. Nimeni nu mă mai putea face să sufăr. Cel puțin așa credeam…
„Eu? O să am un copil? Nu se poate! Ia mai uitați-vă o dată în mine! Sunteți sigură?”, cam așa bâlbâiam pe la cabinetul ginecologic, unde mă aflam în septembrie 2006.
Pe ecran se vedea, clar, o sămânțică atât de iubită și de neînțeleasă de mine. Era Andrei-Cristian. Înota în sucul vieții lui, jucăuș și gata de creștere.
Opt luni de zile l-am purtat cu mine peste tot, l-am zdruncinat, l-am făcut să-mi simtă necazurile (n-am vrut, dar n-am reușit să mă lupt cu toate), fricile, gândurile, lacrimile, bucuriile.
I-am cântat. L-am mângâiat. L-am închinat. I-am povestit. Eram puternică. Aveam două inimi și două creiere.
L-am cărat în Valea Plopului, la Bușteni, la balamuc, în Târgu-Mureș și la Cluj. L-am dus în Italia, nu la plimbare, tot la muncă, să se învețe de mic cu truda și cu scrisul, l-am bâltâcâit prin inima Romei, prin trenuri, avioane, BMW-uri și Merțane, l-am legănat printre țigani șukari și câțiva chiar cumsecade, i-am arătat o pulpă din Verona și-un obraz din Milano.
Apoi, din nou la ecograf, pe la șase luni. Când i-am văzut șira spinăruței și costițele, și femurașele, și căpșorul, m-a cuprins așa, o căldură inexplicabilă, un foc rece îmi răsucea sternul. Îmi era milă de bucățica aia din mine care se juca cu mânuțele și se pregătea de ieșire în lume. Apoi, doctorița m-a întrebat dacă vreau să-i ascult inimioara.
