Povestea asta s-a petrecut prin 2003. O banală excursie la munte. Așa se preconiza.
Nici nu ne-am dat bine jos din tren papornița cu țoale, conserve și sacul de dormit, că au și sărit pe noi vânătorii de “agroturiști”: „Avem camere, avem camere ieftine!”
Ofertele în Poiana Țapului erau variate și tentante. „Costa” doar priveliștea, nu și condițiile de cazare, care lăsau de dorit. Dar cu cât camerele erau mai ieftine, cu atât turistul se simțea „mai apropiat de natură„. În sensul că era ca și afară…
Cele mai scumpe camere erau acelea din minihoteluri și pensiuni, cu toate facilitățile, căldură, apă și televizor cu cablu. Cele mai ieftine erau odăile oferite de localnicii modești, care, pentru a-și plăti facturile la gaz sau curent, închiriau, fie vară fie iarnă, una dintre camerele lor de locuit.
Dis-de-dimineață îi vedeai dârdâind de frig prin gară așteptând să pice câte un bucureștean ofilit, dornic de aer curat. Dacă ăla accepta condițiile, se înghesuiau cu toții într-o odăiță, ca să facă loc turiștilor în sufrageria cu televizor defect și macrameu întins frumos pe dormeza putredă, udată pe vremuri, la intervale regulate, de „ăla micu’“.
Noi eram patru, dar nu ne ajungeau banii de două camere. Am încercat să luăm una. Am negociat cu o femeie bărboasă, cu ochii albaștri-albaștri, beată mangă, care zicea că se numește „tanti Constanța”. Seamăna leit cu Adrian Păunescu, numai că era mai slabă și nu recita poezii scrise de ea însăși. După cum articula cuvintele, muierea nu prea avea toate țiglele pe casă. Am înțeles și de ce. La chimirul lat de-o palmă se ghicea gâtul unei sticle cu votcă Floredana. Începută deja…
I-am plătit pentru trei zile: vineri, sâmbătă și duminică. Ne-am bucurat ca proștii. Pentru că eram „dă la ziar”, tanti Constanța ne-a avertizat plină de amabilitate: „Aveți grijă, bă, cân’ vă căcați! Veceu’ e lângă cotețu’ porcilor și lemnele-i rupte pă alocuri, zidul e praf. Am o scroafă nenorocită, Rita. Cum vede un cur de om se și repede să-l muște. Trebuie să-i vorbiți, să-i povestiți câte ceva, un banc, o istorie, orice, sau să-i dați peste rât cu ziaru’ că al’fel vă rupe! Pe mine m-a făcut zob odată. O s-o tai la iarnă!”
Am ajuns la „vilă” înspăimântați. Casa avea doar două camere și în una din ele urma să stăm noi. Era frig, dar tanti Constanța ne-a sfătuit sincer să lingem niște votcă sau rachiu, dacă vrem să ne încălzim înainte de culcare.
Gazda bărboasă și mirositoare a trăscău ne-a indicat pe unde să ne petrecem timpul: putem opta între cârciumile de la gară („foarte ieftine, cu televizor și muzică modernă”) și cărările montane spre vârful Omu’, Babele sau Poiana Izvoarelor. „Cân’ o să vă întoarceți o să vă invit la un „lătrău”. Așa îi zic eu la rachiu’ făcut de mine. O să vă placă! Io-s pensionară pă caz dă alcoolism și știu ce e băutura!”, ne mai zice femeia trăgând o dușcă zdravănă de otravă.
Am hotărât cu toții să mergem pe Valea Cerbului spre Poiana Izvoarelor. Am lăsat bagajele în cameră. Înainte de plecare, am trecut fiecare… pe la budă. Puțea, de-ți muta nasul, dar n-am avut alternativă. Alea erau condițiile pentru care am plătit.
O parte din perete, destul de mare, era distrusă. Putoarea cumplită din cotețul scroafei venea în buda „pensiunii” și viceversa. Când simțea prezența omului, Rita, purceaua canibală, începea să grohăie sinistru și băga râtul prin gaură. „Groh, groh! Guiiiț, guuuiiiiț!”
Plesnită peste botul pofticios, fugea speriată. Se întoarcea repede, așa că, mai tot timpul erai nevoit să dai din mâini și să-i spui povești. Poziția era incomodă și-ți venea să urli de ciudă. Dar dacă erai iute de labă, puteai fenta arătarea cu rât destul de bine.
