Nu știu alții cum sunt, dar eu când îmi amintesc de anii aceia frumoși ai studenției mele, parcă îmi saltă și acum inima de bucurie!
Și Doamne frumos era pe-atunci, căci toate-mi mergeau după plac și toată lumea era a mea!
Eram în ultimul an de liceu când mi s-a cășunat mie că vreau să merg la facultate la Iași. Majoritatea colegilor mei au ales să urmeze facultatea la Timișoara, fiind cel mai apropiat centru universitar, noi fiind din Arad. Dar eu visam Chimia textilelor. Secția aceasta avea in mintea mea o aură de unicitate și originalitate. În plus niciodată nu mi-a plăcut să urmez turma.
Când le-am mărturisit părinților ce vreau să urmez am declanșat o adevarată catastrofă în casă. Mama plângea și îmi repeta că nu este potrivit pentru mine, că va fi mult prea greu.
Într-un final tata a hotărât că dacă eu asta vreau, asta sa fac, dar asumându-mi pe deplin responsabilitatea alegerii mele. Mi-au explicat și că nu au bani de meditații și nici pentru a mă întreține la facultate. Dacă învăt, am bursă și mă descurc singură: „Noroc bun!”.
De atât am avut nevoie!
M-am pus cu seriozitate cu burta pe carte și cu ajutorul minunatilor profesori, care ne-au meditat gratis, m-am pregatit temeinic. Pe atunci, pentru profesori, nu contau atât de mult banii, cât mândria ta de dascal ai cărui elevi au reușit în număr mare la facultate. Din clasa mea din 36 de elevi am dat examen la facultate 32 și am reușit 31, singura care nu a reușit dăduse examen la medicină și s-a hotărât târziu, așa că a avut puțin timp la dispoziție, pentru pregatire.
În apropierea datei examenului de admitere, am avut în vis o premoniție. Se făcea că eu și tata am ajuns în Iași (eu nu am mai văzut în realitate orașul niciodată, pâna atunci). Am coborât din tren. În gară întuneric beznă! Am făcut câțiva pași. În fața noastră se întindea un labirint întunecat de străzi întortocheate. Eram derutați și puțin speriați. La un moment dat în fața noastră a apărut o femeie, îmbrăcată în haine de aur și înconjurată de o aură luminoasă. Ne-a spus blând că ne va ajuta și că trebuie doar s-o urmăm. Și asta am făcut, reușind astfel să ieșim la lumină, din acel labirint.
“A fost un vis” am zis eu. Timpul a trecut. Am luat cu bine bacalaureatul și ne-am pregătit să mergem la Iași pentru inscrierea la facultate.
Zic: „ne-am pregătit”, pentru că tata s-a hotăraât să mă însoțească în această aventură! Mulțumesc tată!
Prin intermediul unor oameni credincioși care mergeau an de an în pelerinaj de ziua Sfintei Paraschieva, am primit o adresă la care să ne putem caza. Adresa era: stradela Uzinei nr, 4.
Și vine ziua cea mare! Cu elan și hotărâre, urcăm în tren (mama plângea în hohote pe peron, dar încă mai avea speranța că nu voi reuși la examen) știind că ne așteaptă un drum lung, de 14 ore. In tren am cunoscut și alți „ciudați” care au ales să urmeze facultatea la Iași ( mai era acolo la Chimie industrială, o secție, tot unică în țară, cea de Celuloză și hârtie). Drumul a fost luuuuuuung cât o zi de post, trenul (numit trenul foamei) aglomerat, murdar, puturos. Nu era de ajuns că această călătorie dura in mod normal 14 ore, atunci trenul a avut și o întârziere de vreo 3 ore.
Într-un final ajungem în gara din Iași. Intuneric! Beznă! (Economie de curent)
Curajoși (nu știu de unde mai aveam putere) ieșim din gară și mergm în stația de taxi. Luăm un taxi și cerem să fim duși pe strada Uzinei la nr.4. Peste tot întuneric. Trecem printr-un labirint de straduțe și ajungem la adresă. Aici: casă demolată!
Am simțit că sunt intr-o mlaștina neagră care mă înghite.
Tata nu s-a pierdut cu firea și a cerut să fim duși înapoi în gară. Era ceferist și știa că poate să obțină cazare acolo, era doar trecut de miezul noptii și noi eram rupți de oboseală, murdari și flămânzi. Dimineața urma să vedem ce vom face.
Ne-am cazat la gară, la dormitorul personalului. Erau camere separate pentru femei și pentru bărbați. Am făcut un duș și m-am culcat. Tata nu avea stare. A mers în gară la colegii de la biroul de tranzit și le-a povestit necazul nostru. Le-a spus și că nu ne putem permite financiar să ne cazăm la un hotel, mai ales că urma să stăm în Iași vreo două săptămâni, până la examenul de admitere și pe perioada acestuia.
Din vorba-n vorba, un magazioner îi spune tatei:
Domnule draga, eu știu ca pe langa strada Uzinei, mai exista și stradela Uzinei. Incercati acolo. Cred ca va imaginati ca tata nu a mai stat pe ganduri. Desi era noapte, a mers sa verifice informatia, fara insa a trezi oamenii care urmau sa fie gazdele noastre. Asta doar pentru a se putea culca linistit ca adresa noastra exista.
Dimineata mi-a dat vestea cea buna. Avem unde sa stam!
Dupa un mic dejun consistent, am hotarat sa lasam bagajele la gara și sa mergem intai la facultate pentru inscriere. Ne-am gandit ca taximetristii știu adresa facultatii. Insa taximetristii știu altceva mult mai bine: naivii care nu cunosc un oras trebuie plimbati, ca doar ceasul merge, fraierii platesc! așa ca ne-a carat aproape la iesirea din Iasi, la Institutul Petru Poni. Și dus a fost. Am mers la portar și i-am spus ce cautam. Era un om cumsecade și ne-a indrumat corect spre secretariatul facultatii. Am pornit pe jos, mai intreband trecatorii cand ni se parea ca ne-am blocat, mai admirand parcul Copou.
Ajungem la “locul comorii”. Aici, la secretariat ni se spune ca nu putem face inscrierea fara ca fisa medicala pe care o aveam de la Arad sa fie vizata la dispensarul facultatii.
Foarte amabila, secretara ne da adresa dispensarului, undeva in Complexul studentesc “Tudor “, adica foarte departe. Ei, asta este. Iasi-ul este un oras mare! zicem noi și luam iar un taxi. Fara nici o pacaleala ajungem la dispensar.
Aici, șoc și groază! Mii de tineri asteptau sa-și vizeze fisele medicale, pentru că dispensarul deservea intregul Institut Politehnic (adica aprox. 14.000 de studenti).
Geamurile de la usile cladirii era sparte, toata lumea tipa și se impingea, cateva fete au lesinat și au fost scoase din acea gramada “ucigasa”.
Și eu și tata eram inspaimantati. Simteam ca suntem infranti! Era deja ora 14, și noi nu aveam nici cea mai vaga idee ce sa facem.
I-am zis tatei: Imi pare rau, doar de faptul ca nu pot sa particip la examen! Din pacate nu pot nici macar sa ma inscriu! Totul s-a sfarsit inainte de a incepe!
Tata incercand sa ma incurajeze zice:
Hai sa ne luam bagajele din gara, sa ne cazam, sa mancam, sa ne odihnim și vom vedea ce vom face. Aveam la dispozitie doar inca o zi pentru inscriere.
De acum nici nu ne mai interesa mare lucru. Am luat un autobuz, am mers la gara, am luat bagajele și apoi cu un taxi am mers la adresa noastra buclucasa.
Aici ne-a intampinat gazda noastra- tanti Milica, o femeie foarte credincioasa, buna și blanda, cu un pronuntat accent moldovinesc, ca nu intelegeam aproape nimic din ce spunea.. In curtea casei avea un foisor cu o masa și doua bancute, acoperite cu o bolta de vita de vie. Obositi și disperati ne-am asezat la umbra generoasa din foisor. Tata i-a povestit doamnei aventura noastra. Am fost serviti cu apa rece.
Și așa cum stateam abatuta, cu umerii cazuti și ochii tristi, am vazut ca pe masa era o carticica. Am luat-o și am inceput sa citesc. Era “Visul Maicii Domnului”. Am citit cu tot sufletul meu. Și parca o liniste aurie m-a invaluit.
Era deja ora 16.
Deodata ii spun tatei:
Tata, haide sa mai incercam sa vizam fisa medicala. Poate acum nu mai este atat de multa lume, daca a trecut de ora 16.
Tanti Milica ne-a spus ca fiul ei ne poate duce la dispensar, ca are drum in “Tudor” fiind asistent universitar.
In mai putin de 15 minute am ajuns la dispensar. Aici spre disperarea mea, parca era și mai multa lume.
Nu am avut prea mult timp sa ma plang, ca tata a disparut. Imi zic in gand: “Asta lipsea, sa ne pierdem unul de celalalt” (nu era vremea cu telefoane mobile, nici macar cu telefoane fixe nu prea era). Peste 5 minute, tata ma prinde de brat, ma trage din rand și ma duce in spatele cladirii. Acolo ma preia o femeie care se ocupa de curatenie și ma pune sa completez o declaratie și ma impinge in cabinet, unde in doi timpi și trei intrebari obtin stampila mult dorita.
Nu știu nici până azi cum i-a venit tatei ideea sa-i vorbeasca femeii de serviciu și nici de unde avea la el o ciocolata pe care i-a dat-o acesteia. Dar ce mai conteaza?
împreună cu un grup de tineri am mers repede la facultate (am aflat ca programul de inscriere s-a prelungit până la ora 18). Aici, secretara vazand fata obosita a tatei, care prezenta semne de hipertensiune arteriala, l-a chemat in fata, i-a oferit un pahar cu apa, l-a intrebat ce doreste, mi-a dat repede cererea de inscriere și mi-a preluat dosarul cu actele necesare. Și astfel, cu ajutorul luminii calauzitoare a Maicii Domnului, care mi-a ascultat rugaciunea, citita in foisor, am reusit sa facem ceea ce parea imposibil.
Pentru că miracolele exista, trebuie doar sa crezi!
Autor: Elena Bonta
