Străzile vorbesc. Uneori le înțelegem, alteori ne ajutăm de martori ca să le descifrăm secretele și șoaptele. Nu de puține ori, trecând prin cartierele de case vechi ale Capitalei, avem strania senzație că retrăim clipele unui alt timp apus, sub streșinile de țiglă veche, mirosind tainic a umezeală.
În primele decenii ale secolului trecut, mahalalele Bucureștilor reprezentau un subiect inepuizabil de inspirație pentru artiști plastici, scriitori și poeți melancolici, care, prin zugrăvirea acestui univers magic, și-au câștigat locul meritat în nemurire.
Spațiul acesta, dominat în miezul zilei de hărmălaia copiilor, mai mereu cu genunchii zdreliți în goana după vreun automobil cenușiu, tulburat de strigătele negustorilor ambulanți sau mângâiat de șoaptele amanților întârziați ce-și dăruiau, seară de seară, Luna de pe cer, i-a inspirat pe Brunea Fox, Pamfil Șeicaru, Geo Bogza sau Eugen Barbu. După ce personajele lor au plecat să se odihnească între copertele îngălbenite ale cărților, mahalaua a rămas tot acolo, mută de uimire, străjuită de ziduri încorsetate de iederă.
Un astfel de loc este vestita Groapă a lui Ouatu, care se află între Cimitirul Sfânta Vineri și Cimitirul evreiesc Filantropia, mărginită de strada Colonel Ștefan Stoika, stada Virgil Pleșoianu, până la intersecția cu strada Islaz și până la strada Iordache Golescu, colț cu Turda. În romanul „Groapa”, scriitorul Eugen Barbu o situează „în câmpul întins și pustiu al Cuțaridei, de la marginea cartierului Grivița”.
Multe dintre personajele lui Barbu din romanul „Groapa” au existat în realitate. Unele au apărut în carte cu numele lor adevărate. Altele, cu porecle sau nume fictive. Vestitul bandit Bozoncea, iubitor de libertate, bani și muieri frumoase, a trăit, la un moment dat, în Gropa lui Ouatu. Copiii, care băteau odinioară maidanele desculți și călăreau Groapa, eroi coborâți din roman, au murit de mult sau sunt destul de bolnavi să-și mai amintească ceva.
Nea Bănică – „Pipăilă” – cum îi mai ziceau prietenii pe vremuri, s-a născut și a trăit aici, în brațele gropii, la Tarapanaua despre care scria Eugen Barbu. Fiul lui ne-a povestit despre cât de frumoase erau vremurile în copilăria și tinerețea lui. Locuia pe strada Dumitru Zosima, în apropierea Spitalului de copii Caraiman. Avea, acolo, un atelier auto, despre care se spunea că e „ăl mai vechi din cartier, dacă nu și din București.”
S-a născut pe data de 22 septembrie 1932 și a prins Groapa în toată splendoarea ei. „Am deschis ochii la doi pași de baltă, zice nea Bănică. Ea era cam pe unde se află azi Parcul Cireșarii, din cartierul Domenii. Am crescut aici, m-am dezvoltat, am plâns, am râs, am făcut planuri. Când ne-au bombardat americanii eram pe uliță, mă jucam. Bum! Bum! Odată s-a întunecat cerul! Se auzeau bombele căzând la Grivița și la Gara de Nord. Ce de morți au fost, Doamneeee! Vedeam a doua zi cum îi scot soldații și sanitarii de sub cărămizi și dărâmături. Mi-a rămas însă în minte o imagine pe care n-am uitat-o nici acum: o fetiță moartă, cu ochii deschiși, sub o grindă. Își ținea păpușa în brațe, strâns. Era așa de calmă și senină, de parcă se pregătea să meargă la culcare. Am plâns atunci și uite, îmi vine și acuma să plâng, om bătrân!”
Primăvara, când năpădea iarba și țâșnea pelinul cu mirosul lui amărui, era o nebunie. Să tot stai și să nu mai pleci! Rai. Înfloreau zarzării, apoi salcâmii. Puștanii colindau groapa de dimineața până seara, fugăriți uneori de haite de câini, mari cât mieii și ai dracului. Te rupeau în bucați, dacă te apropiai mai tare. Nea Bănică își amintește, cu ochii rătăciți în zare:
„Eugen Barbu stătea la câteva străzi de aici. Avea un debit de țigări unde vindea. Era om cumsecade, liniștit. Conducea o echipă de fotbal, că era mort după așa ceva. Se numea „Amatorul și încingea niște meciuri de pomină în Groapă! Aoleu, ce frumos mai era!!! Și bine! Simțeam binele cum curge așa, pe stradă. Ca vântul era binele. Să vă zic ceva: când românu’ își vede de treaba lui, îi e bine și când e rău!”
Între cele două Războaie Mondiale străzile din zonă erau nepietruite. Nu exista canalizare. Curentul electric a fost introdus abia în 1935. Dar, cu toate acestea, locul avea ceva special, magic și pitoresc.
Bărbații din Cuțarida, majoritatea muncitori la Atelierele Grivița, zugravi, măcelari, lucrători la STB (Societatea de Transport București n. red.) se strângeau regulat în două cârciumi vestite: „La Cocoș” și la „Nea Mitică Minciună”, să bea o „secărică absolută” și să facă un biliard. Seara apărea și lăutarul cartierului, un țigan slab-mort, care storcea un franc, doi, pentru copilași. Nea Petrică Urâtu’, avea ochii galbeni și uzi. Cânta la cobză dumnezeiește. Înduioșa. Mușcau ceferișii din pahare și rupeau masa cu pumnul, când mângâia el strunele. Nea Bănică îi cunoștea pe toți: „Îl știam pe Bozoncea banditu’. Juca toată ziua barbut în crâșmă și-n groapă. I-am cunoscut și pe Mitică bâlbâitu’, pe Fane Mahomed, Petrică Malaezu’, Fane Țiganu’. Cu ei mă duceam la bâlci, pe strada Crăsnaru. Erau bărci, lanțuri, oameni mulți. Când se învărteau în tiribombe, le săreau banii din buzunare. Până să se dea ei jos, noi, în patru labe, căutam prin iarbă. Ne umpleam de parale!”
Și atunci, ca și azi, găștile de cartier sau de stradă se ciondăneau serios între ele. Când se întâlneau ieșeau scântei și se lăsa cu sînge. „Noi eram în echipa Hercule de la Groapă. După ce jucam fotbal ne luam la cafteală cu ăia din Chibrit și din Turda, povestește nea Bănică. Dădeam cu pumnii, cu picioarele, cu șipci, uluci, crăci, cu ce aveam la îndemână. Ne întorceam acasă seara, fără pantaloni, fără bașcheți în picioare și plini de cucuie. Nebuni!”
La începutul anilor ’50, Groapa lui Ouatu’ a fost astupată cu pământ și, în locul ei, a apărut parcul Cireșarii. „Heee! Groapa avea o adâncime de peste 30 de metri. În fundul ei mustea o baltă, care parcă era vie, dom’le! Mulți copiii au fost înghițiți de ea, vara la scăldat, iarna la săniuș. Odată se rupea gheața cu ei și, bâldâbâc, în adâncuri. Ce mai plângeau femeile pe maluri! Degeaba! Nu-i mai găseau.”
Dar viața mergea înainte, ca pe roate. Uitau. Veneau alte vremuri. Atelierul lui Bănică funcționează din 1939, deschis în acea vreme de tatăl lui, Nicolae Bănică, zis și nea Nicu Ford, pentru că era mare „doctor” de Ford-uri. Înainte lucrase ca mecanic auto la un mare atelier situat pe strada Munții Tatra, lângă Piața Victoriei. Patronul, de origine germană, îl aprecia în mod deosebit pe Nicu Ford. De fiecare dată când venea un client important îl chema pe el. „Povestea tata că acolo își repara mașina și doamna doctor Ana Aslan. Neamțul l-a pus pe el să se ocupe de treabă. Și a ajuns chiar șoferul doamnei, o ducea la Sinaia, la Predeal. Chiar Regele Mihai vizita atelierul auto, făcea un fel de practică la Ford, pentru că era și este înnebunit după motoare și mașini. Tata îl ducea prin hale, îi explica, îi arăta ce și cum. Tare mult l-a iubit pe rege. Oare Majestatea Sa își mai aduce aminte de el?”
Prin anii 50, nea Nicu Ford a fost obligat de comuniști să închidă atelierul personal și să „treacă” la Întreprinderea Automobilul din București. Era considerat chiabur și exploatator. Mai mereu se trezea cu vizite și controale inopinate de la Securitate. „Pe mine m-au trimis trei ani la munci, în armată, cică eram fiu de exploatator, continuă nea Bănică. În iarna lui ’54 mi-au degerat picioarele. Da’ nu m-am lăsat. După armată am jucat rugby în echipa Rapid București, care aparținea de Tarom. În ’61 m-am dus la școala de aviație și 29 de ani am fost mecanic de avioane.”
Nea Nicu Ford avea o vitalitatea ieșită din comun. Până la 90 de ani a condus și a reparat mașini. Nu trebuia să desfacă motorul ca să dea diagnosticul. Așa cum un medic bun doar privește pacientul și știe de ce suferă acesta. „Avea un auz teribil, tata. Vine într-o zi un client, cu un Fiat. Tata stătea uite colo, cu spatele. Motorul ăluia, pâr, pâr, pâr, făcea urât. Când a auzit cum tușește mașina, i-a zis clientului: ai un piston spart. Și așa era! Știa să-ți spună care dintre bujii e stricată, folosindu-se doar de o hârtie albă. Artă, domnilor! Artă! O punea la țeava de eșapament și spunea: bujia doi nu mai e bună. Niciodată nu greșea!”
Nea Bănică, urmașul lui Nicu Ford, e înalt până la streașina casei și zdravăn. Când pune el mâna pe-un ciocan și dă una într-o tablă: troonc!, se aude până, hăt, la Podul Grant, sare ciorba din lingurile clienților, la restaurant. O palmă de-a lui, desfăcută, prinde două octave pe clapele pianului. „Eheeee, mie mi-au călcat pragul atelierului mulți oameni de seamă, mai zice nea Bănică. Îmi pare rău că nu îi țin minte pe toți. Îmi aduc aminte, însă, de Sandu Sticlaru, de Gică Petrescu, Zizi Șerban, Aurelian Andreescu, Ștefan Bănică, dar și Junioru’, Amza Pellea, Sergiu Nicolaescu. Daaa! Ce oameni! Ilarion Ciobanu avea o Dacia 1100. Dup-aia și-a luat un Moskvici. Mihaela Rădulescu a venit cu un Golf 2. Îi bubuise caloriferu’ și i l-am reparat.”
Fericit, cum alții de vârsta lui nu sunt, nea Bănică ciocănește toată ziua la pivoți și cutii de viteză. În clipele libere se minunează de cei doi nepoței ai lui, voinici ca toți bărbații din neamul lor. Îi ia pe genunchi și le povestește liniștit despre întrecerile de cai de la Hipodrom, despre bunicul lor, nea Nicu Ford-doctorul de mașini, despre Groapa lu’ Ouatu’, copilărie și cântecele lui nea Petrică Urâtu, țiganul cu ochii galbeni și uzi de la marginea Bucureștiului.
Dana Fodor Mateescu – 2002
Foto: Răzvan Mateescu și din arhiva familiei Bănică
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
