Carol Lehmann… Eram copil când i-am auzit prima dată pe ai mei vorbind despre Lehmann. Carol Lehmann. Să fi avut vreo nouă ani sau mai puțin. Unii îl strigau Carol, alții Karl.
Era o legendă vie Lehmann, oamenii din Brașov, și nu numai de acolo, îl respectau și-l priveau ca pe un zeu al muntelui. Trecea pe stradă sprinten, elastic, cu un rucsac în spinare, bocanci și un piolet într-o mână. Omul munte.
Carol Lehmann (in picioare) si Puiu Secareanu, arhitectul-sef al Brasovului.
Avea un mers calculat ca un ceasornic, indiferent de împrejurare, mers care îl ajuta sa-și conserve energia pe o perioadă îndelungată. Unii chiar au denumit asta: „pasul Lehmann” și au putut constata că acest stil de mers îi ajută să urce pe munte aproape fără să obosească. Intra într-un soi de rezonanță cu mediul și pacă pașii îl purtau singuri spre locul unde avea de mers.
-Bună ziua, domnule Lehmann, îi ziceam.
-Să trăiți, ne răspundea el.
-Unde vă duceți?
-Până la Predeal. Am o treabă acolo…
Și pleca mai departe. O lua pe „Șirul plopilor” (Calea București) până la Dârste, de-acolo spre Dâmbul Morii, apoi pe Rențea, și într-un final ajungea în Predeal.
Carol Lehmann parcurgea distanțe incredibile pentru un om obișnuit. Pentru el era o nimica toată să meargă pe jos din centrul Brașovului până la Omu, prin Râșnov și Bran, pe la uzina electrica, apoi la stâna lui Hărman cel tânăr și tot așa, până ajungea în Valea Cerbului, apoi la Mălăești, urca prin hornuri, la Lacul Țigănești, și tot așa până la Omu. După aceea, străbătea platoul Bucegilor. Îl cunoșteau până și pietrele. În tinerețe, omul acesta a venit pe jos tocmai din Siberia…
Seara, când se întorceau părinții mei de la serviciu, povesteau cât și mai câte, dar ce-mi plăcea cel mai mult era când aduceau vorba de „Moș Lehmann”.
Era incredibil acest Carol Lehmann! Magic chiar. Am să vă povestesc ce știu de la oamenii din orașul meu și de la ai mei. Cunoștea potecile din munți cu ochii închiși, de la cinci ani umbla pe ele.
Muntele nu era munte pentru el, ci un frate, o ființă cu inimă, trup, sânge și creier. Iubea natura cu adevărat. Nu avea teamă de nimic, cel puțin așa auzisem. Lehmann se cățăra pe stânci, se întâlnea cu fiarele pădurii, trecea prin ploi și furtuni devastatoare, dar întotdeauna ajungea teafăr unde-și propunea.
De Anul Nou sărbătorea într-un mod aparte, alături de motanul lui credincios. Îl vâra în rucsac și plecau împreuna din centrul Brașovului la „Șapte scări”, cale de vreo 20 de kilometri, pe un ger de crăpau pietrele. Toată noaptea stăteau acolo, mâncau ceva, beau apă sau ceai cald din termos, apoi se întorceau acasă, ca doi prieteni de-o viață.
Doamne, din ce e alcătuit omul ăsta?, mă întrebam adesea. Mie mama îmi îndesa două căciuli pe cap, fular la gât, trei perechi de nădragi pe mine și tot îmi era frig și răceam cumplit. Lehmann avea un foc în vene, care-i ținea de cald…
Bărbatul s-a născut în anul 1894, la Bran. Era tânăr când a început Primul Război Mondial și a fost chemat la luptă. A căzut prizonier și a ajuns într-un lagăr din Siberia. Carol Lehmann i-a povestit mamei mele, care era pe vremea aceea dirigintă de șantier la Hotelul Cioplea din Predeal, cum a fugit din lagăr. Acolo l-a prins Revoluția Socialistă din Octombrie și n-a mai suportat. Ori, ori.
-Doamna Mateescu, zicea Lehmann. Ar trebui să se facă un film despre mine. Am fugit ca din pușcă. Am mers 2000 de kilometri, m-am ascuns pe unde am putut, prin poduri, pivnițe, grajduri, m-am îmbrăcat cu haine de femeie, să nu mă recunoască cineva, am străbătut pustiul Karakum. Știți cum e acolo? Ca în moarte. Ca pe altă lume. Frig, vânturi care te doboară, pământ gol cât vezi cu ochii. Singurătate. Îmi era așa dor de țara mea, de munții mei! Am ajuns la un moment dat în teritoriile stăpânite de Armata Roșie. Acolo am făcut mai multe meserii, ca să câștig o bucată de pâine. Am fost și tâmplar și bucătar. Până la urmă iar am căzut prizonier, nu știu cum s-a întâmplat. Ghinionul! Dar iar am evadat. Nu m-am lăsat! Am luat la talpă Buhara, Estonia, granița Iranului, aveam bube pe talpă, doamna Mateescu, vă rog să mă credeți. Bocancii se făcuseră praf, i-am legat cu sfoară. Mâncam ce găseam, fructe, păpădie, ștevie, știr. Dar am reușit și, după mult amar de vreme, am ajuns acasă, la munții mei. Când m-au revăzut cei care mă cunoșteau nu le-a venit să creadă. Era slab-mort, cu ochii duși în fundul capului, mi se vedeau coastele. Sunt eu, Carol, le-am zis. Nu credeau…
Lehmann avea niște ochi albaștri pătrunzători, frumoși și blânzi, un păr cânepiu spre blond, pieptănat nemțește. Era atletic, numai mușchi, tendoane și piele. Mânca puțin, nu fuma, dormea cât trebuie, nu bea alcool. Era calm. Când îl apuca dorul de ducă, pleca în munți. Dormea pe unde apuca, în cort, sub brazi, prin peșteri. Îi plăcea să ia contact cu pământul, să calce cu tălpile direct pe mușchiul moale al pădurii. A muncit non-stop, mereu făcea câte ceva. Ba repara o clanță, ba un scaun, ba fugea, dacă era vreme bună, pe poteci ca să dreagă un semn stricat, un marcaj distrus.
