Ieri am trăit niște clipe tare ciudate. Să încep cu prima. Știți că sămbătă a plouat mai toată ziua și a fost frig. Mă aflam la pomenirea morților, la biserica Cașin din București. Era lume, mulți veniseră la spovedit și împărtășit. Colivele, colacii și vinul, pe masă. Lumânări, tămâie și parfum de crini imperiali.
La un moment dat, văd în mulțimea adunată lângă bradul din stânga altarului, un bătrânel slabuț, pirpiriu, ca un flăcăiandru de 16 ani, leit-poleit Nicolae Steinhardt (ieri a fost Sfântul Nicolae! Coincidență?).
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Mă frec la ochi. Nu-mi venea să cred cât de mult seamănă cu cel care a scris Jurnalul Fericirii! Chip de ascet, privire de mucenic trist, obraz de sfânt, translucid. Era timid, ca un abur luminos, cu mâinile împreunate a rugăciune. Nu cerea nimic, nu spunea nimic. Privea în jur, atât. Purta un costum de haine prea larg pentru trupul lui abia șoptit. În picioare? Sandale! Asta în vreme ce toți ceilalți erau încălțați cu bocanci sau cizme de iarnă. Avea totuși niște ciorapi pe el, dar pun pariu pe ce vreți că erau uzi fleașcă!
Mi s-a făcut o milă fără margini, ce nu poate fi tradusă aici, cu vorbe. Milă și ciudă! Ce să fac? Cum să fac? Să las coliva și colacii acolo, să ies afară și să-l sun pe Răzvan, ca să vină tocmai din Pipernaum cu niște pantofi (am unii noi-nouți de la Lidl) sau să mă duc la bătrânelul meu și să-i zic să mă aștepte după slujbă?
Bag mâna în buzunar, scot telefonul, îi scriu lui Răzvan să vină cu ciubotele, și încerc să-i fac moșului meu, pe șest, o fotografie. Dar în secunda a doua, începe preotul slujba, iar eu, care sunt exact în fața lui, trebuie să mă opresc.
„Dumnezeu să-i odihnească pe toți!”
Se termina slujba și primul la care mă duc cu pomana e bătrânelul. Îmi mulțumește și îmi prinde mâna dreaptă în palme. Nu! Nu avea palme, avea două aripi reci.
