Inimă… Lui Andrei-Cristian. În primăvara anului 1976, Bucureștiul respira dezinvolt, avea cămașa deschisă la toți nasturii, pantaloni evazați, freza cam hippie și uneori mustață „pe oală”, conform ultimelor tendințe în moda reacționară din occident. Orașul meu își vedea de drum, înainte, fără să-i prea pese cine era în fruntea lui, câte case se vor construi în următorul cincinal și cu cât au depășit, tovarășii muncitori de la Grivița Roșie, planul de producție.
În aprilie, aerul era viu ca o pasăre-n zbor, și, în funcție de loc, de cartier și de nas, el mirosea diferit. Nu știam încă ce aromă are Drumul Taberei, Pantelimonul sau Dudeștiul, însă felia de Nord a capitalei, era lumea mea din care nu aveam de gând să plec vreodată. (Și nici acum n-am plecat. Sunt tot acolo…)
Îmi amintesc aproape perfect parfumul tuturor locurilor pe unde am călcat, căzut, rupt rochițe, plâns, râs, sărit într-un picior, copil fiind, neștiutor și cautând să descopăr cât mai multe minuni și mirosuri combinate. Salcâm înflorit cu ou prăjt, acadea roz și gogoși calde, pateu cu brânză, lemn calduț de gard și vopsea proaspătă, mucegai și smoală, pământ și ojă, clanța de la poartă, veche și lustruită de atâtea palme. Clanța îmi venea până la nas. Era nițel strâmbă, parcă se înmuiase sub carnea degetelor tuturor celor care au atins-o. O priveam de aproape, o adulmecam, o cercetam.
-Maieee, câți oameni au deschis poarta noastră?, o cicăleam pe bunică-mea.
-Mulți, zicea, și-și vedea de treaba ei, lăsându-mă pe gânduri…
****
În afară de Gara de Nord, care mă fascina și-mi lumina fețica de fetiță cu breton, de fiecare dată când intram în sufletul ei, cel mai mult mă amețeau, la propriu, cârciumioarele unde tata, nea Fodorică fără frică, își petrecea timpul liber dintre serviciu și casă.
Îmi plăceau, dar îmi era teamă de ele! Le adoram, dar mă și îngrozeau. Le auzeam șoptind: „Șopa-șopa, ce caută fetița asta aici? Nu e cam mică pentru noi?”
Când ceasul sărea de ora cinci a după-amiezii, mama ofta și zicea:
-Iar s-a proptit tac-tu la Gogoșaru`! Doamne-Doamne, zici că-i unsă cu miere, cârciuma asta!
Crezându-mă, firește, o eroină specială, o prințesă a Gării de Nord deghizată, pentru puțin timp, într-un băiețel obraznic și urâțel, o mângâiam, vitează, pe mama, umflându-mă-n pene:
-Lasă, că mă duc eu și-l aduc acasă! Dacă nu vine el, să-mi zici tu, mie, cuțu`!
-Nu pleci nicăieri!, striga mama în timp ce mesteca în oala cu ciorbă de ștevie.
Dar eram deja pe stradă…
Mama știa că nu-l pot determina să vină acasă și că voi rămâne cu el până termină de băut tot ce avea pe masă.
Ah! Ce păcat că nu erați cu mine atunci! Ați fi văzut cât de specială era strada mea și că nu sunt o „trombonistă” de cartier.
În aprilie, pe la sfârșit, toți zarzării, prunii și caișii râdeau în hohote, cântau cântece vesele și dansau deasupra mea, sub un cer ca ochii lui nenea Ari, cel mai bătrân om din zonă. „Peste munți și peste văi, trece o căruță/Și din toate fetele, tu ești mai drăguțăăă/Trala-laa, la-la-la-la”. Bine, știam că nu eu sunt fata cea drăguță, dar cântam și eu cu ei, cu pomii mei, fără griji, traversând în fugă strada Teodosie Rudeanu.
Daaa! Crâșmele mele din cartierul Gării de Nord vorbeau între ele, comunicau prin arome și cu ajutorul bețivilor cumsecade, aveau guri frumoase, cărnoase, zâmbeau cu dinți perfecți și albi ca ceașca mea de lapte.
Erau crâșme cu terase și crâșme cu „înăuntru”. În alea cu „înăuntru” nu-mi plăcea să intru, era fum greu, gri și acru, înotam în el, îl băteam cu mânuțele, să mă lase în pace.
Totuși, riscam. Îl căutam pe tata. Nu puteam respira și nenea Ari, tataia lui Samuel Goldman, mă lua pe genunchii lui slabi și înțepători, și-mi zicea: „Hahaha! Mă, cupile, ai venit la gazare? Vezi că tac-tu nu-i aice. E peste Podu` Basarab, da` nu ti duce acolo, că-i periculos! Haidi afară, să-ți dau alune și Cico!”
Îl ascultam. Tare bine era la terasă! Scaunele albe, din tablă și fier forjat, erau călduțe, se hâțânau și mă „dădeam” cu ele, când în față, când în spate: hâța-hâța-hâța.
-Stai la un loc, cupile!, zicea nena Ari, că verși pe tine sucu-ăla…
Dar nici nu termina bine și…fapta era făcută.
