Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa, – da, ușa aia dintre mine și lume,- și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund. Închid ochii și-mi amintesc de clipele colorate prin care am trecut, de când aveam câțiva ani și până acum. Mă recompun, mă autorefac, amintindu-mi mirosuri de atunci, imagini pierdute, strigăte, cântecele și oameni pe care nu-i voi mai vedea decât în…mine.
Tutungeria era locul unde mă simțeam importantă. În 1975 ajungeam cu fruntea la tejgheaua din lemn lucios, unde „tanti vânzătoarea” arunca restul, câțiva bănuți zornăitori. Mirosea atât de bine magazinul, cu țigările lui împachetate în celofan foșnitor, chibriturile, tutunul la pachet… (La zile mari, tata fuma Cișmigiu, iar eu îi mușcam pachetul, spre disperarea tuturor! Nici acum nu știu de ce făceam asta, îmi plăcea mirosul? Îmi plăcea să distrug țigările? Să-l pedepsesc pe tata?).
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Dugheana de pâine aromea a cozonac fierbinte, dar nu vindea așa ceva. Era doar mirosul. Magazinul de lactate, aprozarul, pe care-l detestam pentru duhoare!, măcelăria, veșnic goală, cofetăria de pe Titulescu, unde am spart în dinți un pahar cu CICO (Tata a scos o sută de lei albastră și a vrut să plătească paguba, dar vânzătoarea a zis: Lăsați, e copil!), cizmăria lui nenea Orășeanu care duhnea a prenadez și-a piele, librăria, minunata librărie din care refuzam să mai ies, împodobită cu tot felul de cărți parfumate, de rechizite, jocuri, jucării, păpuși mari, apoi curțile caselor, zidurile coșcovite, subsolurile reci, copacii… Toate astea s-au pierdut în praful timpului. Acum țigările se vând la supermarket. Și nici librăriile nu mai sunt cum erau…
Strada Petru Maior era TOATĂ numai a mea! Deschidea pleoapa, în diminețile de vară, parfumată cu ulei încins în tingiri, (făceau gospodinele ouă-ochiuri), cu tei și arome de cafea adevărată. O bucurie imensă îmi invada sufletul de copil needucat, lăsat să facă ce-i trece prin cap…
Aveam cinci ani și-mi plăceau podurile și acoperișurile caselor pitice. Înăuntru mirosea a smoală încinsă, a vechi, a povești nespuse și-a inimă de viespe sălbatică. N-aveam voie, dar mă urcam în pod și îl ascultam cum vorbește.
Locuiam într-un cartier pitoresc de lângă Gara de Nord, acea poartă a Bucureștilor, care revărsa, zilnic, spre oraș mii de provinciali, care trăgeau după ei miros de fum din satul lor, iz de vacă și de cal, țineau nechezatul în palme și cotcodăcitul găinilor în țesătura țoalelor croșetate de femei cumsecade.
Țăranii, care veneau să vândă prin piețe sau aiurea, pe străzile capitalei, pătrunjel, mărar parfumat, brânză, caș, iaurt, smântânică, ceapă verde și ridichi de lună, miere și dulcețuri, pentru cucoanele din vile, – purtau în papornițe fărâme din ulița lor, vorbe și obiceiuri de pe la ei. Îi adoram! Turbam de plăcere să-mi bag nasul în coșurile împletite, pline cu de toate. Mă fascinau mâinile imense (așa le vedeam eu!) tăiate de riduri negre, muncite, bătătorite, arse de soare. Degetele purtau la capetele lor coroane din unghie roasă și spartă, care agăța. Mă feream.
