Strazile copilariei mi-au ramas in suflet, le simt mirosul de pământ reavan împânzit de lalele si narcise, cu mireazma ametitoare, de trandafiri cățărători cu ghimpi curbi si dușmănosi, de frunze dantuitoare, de fum, de aer rece si proaspăt, de carbuni si lemne stivuite.
Strada Abrud, rupta din bd. 1 Mai, pornea serpuind, pierzându-se in paienjenisul de stradute, pana in Calea Grivitei. Locuiam la „matusa” Sofia, in gazda, intr-o casa veche si frumoasa ca o relicva a altor timpuri, in care bunul gust era inca suveran. Eram un copil ciudat, romantic, visator, ca si cum as fi cazut din luna, dar neastamparata ca o zvarluga, nu-mi scapa niciun gard, pom sau zid neescaladat. Un zid inalt de cărămidă, năpădit de caprifoi si iedera, separa curtea noastră de a vecinilor, care, la randul lor, aveau un băiețel putintel mai mare decat mine, cumintel si ascultator ca o fetița.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Iubeam enorm povestile si mai ales pe Craiasa Zăpezii… O vedeam pretutindeni si ii simteam respiratia rece, mirosind a alb infinit si a imensitate. Oare cum ar fi daca, impreuna cu Marian, bunul meu prieten, as porni in cautarea ei? Poate Mos Craciun, pe atunci, sărmanul, botezat Mos Gerila, ne poate calauzi pasii spre Imparatia Ghețurilor.
Intr-o zi cu nameti cât casa, rostogoleam bulgari uriasi încercând să zămislim un om de zapada. Biata mama a intrat in casa să ne aduca un morcov pentru nas si doi puisori de carbuni pentru ochisori. Atat mi-a trebuit, l-am luat pe Marian de manuta si țusti, pe poarta. Pâș-pâș, prin zapada, am pornit hai-hui. La capul strazii ne-am oprit pentru o clipa. Nu stiam: sa o luam la dreapta sau la stanga? Pai stiam că dreapta este manuta cu care desenam, iar stanga acolo unde bate inimioara. Nu existau blocuri, pe strada erau doar case un pic mai răsărite, cu prăvălii inguste, cu vitrine sărace si intunecoase, înăuntru mirosind a petrosin si a ceara de parchet. Cunosteam cofetaria Bucegi, cu cele mai bune „Buturugi ”, „Violete” sau „Broscuțe”, dar si pravalia lui nea Misu cu cele mai frumoase șosete colorate.
Cât de curios, doi copilași cu crestetul cât moțul porumbului in luna lui Ciresar mergeau mâna in mâna prin nămeți si nimeni nu intreba: „Ce-i cu voi copii?”
Cautam o casa ca un palat, o casă cu gradina in care sub zăpadă sa se ascundă trandafiri. In fata Spitalului Filantropia, ne-am oprit putin, arăta ca un castel, iar de sub zapada se inaltau lujeri încăpăținati de floare. Un portar mustacios ne-a luat la întrebări:
-Ce cautati, ma, ati venit dupa mamă? Iar v-a calcat barza?
Am sters-o. Nu departe se vedea o casa mare, pe care o cunosteam de la televizor. Am uitat sa va spun că de de cateva luni aveam televizor. La casa aceea știam că era tov. Gheorghe-Gheorghiu Dej. Ce bine, poate ne ajuta el sa ajungem in Țara Zăpezilor! Așa că am pornit spre Palat, spre casa mare. Tup-tup prin zăpada care ne ajungea pana la brâu, cu toate ca o armata de barbati cu căciuli cat o sura lopatau neincetat. Strada pustie, putine masini, doar tramvaiul cu dunga rosie, trecea ca o ratusca cu doi boboci.
Ninsoarea incepuse din nou, timida cu fulgi rari si imensi in forma de steluțe. Eram aproape, foarte aproape de palatul din care asteptam să coboare si sa ne imbratiseze tov Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Un grup de tovarasi, voinici, cu crestetul cat casa, cu căciuli cu urechile flutarand in vant, isi strângeau mainile strigand: „Dasfidania, Aliosa, ștooo?” Eu stiam ca este limba rusa, toate filmele le care le vedeam cocotata pe divanul din camaruta erau sovietice, tara care noua ne-a adus pace. I-am lasat pe „tovarasi” si am pornit cu greu mai departe. Zapada crestea, crestea ca voinicul din poveste. Rataceam, privind uimiti case din ce in ce mai frumoase, priveam si patrundeam cu gandul dincolo de ziduri, imaginandu-mi cu mintea mea de prunc fel de fel de povesti. Deodată, pe zidul unei case se vedea clar o tăblița. Ne-am apropiat silabisind, amandoi cunosteam literele de tipar: strada Paris.
