În pielea goală pe acoperișul fierbinte
N-aveam șase ani împliniți când am făcut trăsnaia asta. M-am trezit într-o dimineață, atât de veselă, încât putea să mi se întâmple orice, că nu-mi mai păsa. Era vară, cald, senin, iar ai mei părinți la serviciu.
Culorile? Ca-n vederile poștale! Miresme peste tot, arome și parfumuri, de-ți luau mințile: trandafiri, petunii, oleandri, blană de pisică, frunză de mușcată, ouă-ochiuri, gogoși și dulceață de cireșe amare…Să tot trăiești!
Văzusem undeva, cred că într-o poză din Nekermann-ul lui Sami, o piscină neasemuit de albastră. Și în dimineața aia, mă hotărâsem s-o construiesc la noi în curte. Mai întâi l-am descusut pe tata, cu o seară înainte:
-Unde să-mi fac o piscină?
-N-ai unde!, a zis el în timp ce se bărbierea afară, într-o oglinjoară rotundă (am spart-o zilele următoare, din greșeală!).
-Ba am. Uite, în grădină…
Până să răspundă el ceva (mai avea de ras un smoc de la buza de sus și o umfla, așa…) s-a auzit gura trompețită a bunică-mii, care tundea o tufă de trandafiri:
-Mno, ni la ie!! Ți-oi da o piscină, de n-ai s-o poți căra în spinare! Ia vezi-ți de treburile tale de copil, că acu` mă supăr!
M-am încruntat teribil la ea și i-am scos o limbă mareee, până la rădăcină. Cu o ură sinceră! Dacă aș fi putut, aș fi scos-o pe toată din gură, cu tot cu amigdale și eventual cu cei doi omușori, pe care-i purtam cu fală în interior și-i arătam tuturor, de câte ori aveam ocazia
„Pruncu` dracului, zicea bunică-mea și-și făcea cruce! Unde s-a mai văzut om cu doi omuleți în gât?!”
Ei, în dimineața aia știam ce am de făcut. Piscina mea va fi…pe sus! Mda!
Să vă explic, ca să înțelegeți: casa era tip vagon. Între două acoperișuri, fiecare cu podul lui, era o mică terasă din ciment, care lega construcția una de cealaltă. Sub ea, adică dedesubt, era o bucatarie-cameră, unde dormeau niște chiriași de-ai buncii. Oameni amărâți. Bine, după porcăria pe care am făcut-o, n-au mai dormit, și-au luat catrafusele și duși au fost!
Ei, terasa aceea voiam eu s-o transform într-o piscină! „Mamă, ce mișto o să fie, gândeam! Îi chem aici pe Sami, pe Silvia, pe toți prietenii mei, Paulică-țiganul și Marian, o să urlăm, o să ne bălăcim cât vrem toată vara. Mama și tata or să fie foarte mândri de isprava mea!”
Am așteptat să plece toată lumea din curte. Am luat scara cu greu. Era mare, din lemn pătat cu vopsea și var, abia am târât-o. Am găsit și furtunul cu care uda bunica grădina, l-am înfipt bine în țuțuroiul de la cișmea, și, cântând cu avânt și dăruire cântecul „Șoimii patriei”, am suit capătul pe terasă. Când uitam cuvintele cântecului, că le mai uitam fiind în febra creației, ziceam: ta-ta-ta-taaa, piuuuu- țiuuu, na-na-na-na-naaa!
Apoi am coborât și am dat drumul apei. Furtunul l-am proptit bine, „să nu fugă”, și, fără nicio grijă, am plecat la Sami, să-l anunț.
Am stat acolo vreo oră, am mâncat prăjitură, ne-am jucat leapșa pe ouate, pe porunci și, când să jucăm și leapșa pe udate, fiind vorba de…apă, mi-am amintit:
-Sami!! Apaaaa!! Piscinaaaa noastră! Terasaaa! Am uitat apa să curgă…, țipam ca disperata și săream când într-un picior, când în celălalt.
-Repede, prostălaie ce ești!! Să mergem! a zis el foarte îngrijorat.
Am alergat ca vântul. Nu știu cum am ajuns. Cred c-am și căzut de paișpe ori până acasă, că așa-mi stătea mie bine. Eram toată un sânge și-o julitură! La noi nu venise nimeni, slava Domnului. Sami a închis apa de la cișmea, dar când ne-am ridicat privirile, dezastru!! Pentru că nu astupasem ca lumea scurgerea, pusesem doar un băț, pe lângă care apa a ieșit sprințară, iar toată cantitatea aia imensă, metri cubi de apă, s-au prelins pe ziduri, ca-n povești! Lipsea Zâna Zorilor călare pe-un cal alb.
Am „zburat” disperată pe scară, să-mi văd „piscina”. Catastrofă! Vai de viețișoara mea! Ce dezamăgire! Se umpluse, cam cât palma mea, nu era deloc albastră, ca-n Nekermann, ci cenușie, plină de moloz și se scurgea mereu undeva… Am aflat mai târziu, că în bucătăria chiriașilor de jos.
Unde greșisem? Cu lacrimile gata să-mi țâșnească șiroaie, ca și apa mea, am privit furioasă către Sami. Numai el era de vină, cu revista lui blestemată! Dar Sami dispăruse deja. Jos, lângă scară, bunică-mea, stană de piatră. Gheonoaie!! Nu pot să vă descriu ce privire avea! Își dusese mâinile la gură de uimire, plasele cu merinde erau pe jos, merele, roșiile și conopida se rostogoliseră prin toată curtea…Era de rău!
-Tulai, Doamnieee, ce-ai făcuuuuut?? Ce-ai făcuuut, tu, bolândo, tulai, lumeee?! Mi-ai distrus acoperișuuuu`, abia l-a reparat bunică-tu, hiiii, a intrat apă păste chiriași, tulai, Doamnieee!! Mno, amu să vezi bătaie ce iei dă la Picuță, de data asta o să te scarmene bine! Dară până se urnește el dă la crâșmă, te-oi învăța io minte!
Și nici nu termină bine de tulăit și de boscorodit, că-mi ia scara și mă lasă acolo, șocată, singurică pe acoperiș. Mai coboară, Danieluțo, dacă ai pe unde!
Abia trecuse de 12, ziua. Îmi chiorăiau mațele de foame, dar nu-mi păsa, mă gândeam îngrozită la părinții mei. Bătaia pe care o voi mânca eu va fi istorică! Mi-era sete, dar înduram. Cald rău, zăpușeală. Niciun nor pe cer. M-am dezbrăcat de tricou și de pantalonii scurți. Le-am aruncat în grădină. Am rămas în chiloți. Bunică-mea se văita prin curte strângând legumele pierdute. Când și-a ridicat ochii, am văzut că plângea de nervi, dar fără lacrimi. Ca s-o împac, m-am strâmbat la ea cum am putut eu mai spectaculos: m-am uitat cruciș, am flencănit din limbă, din buze, am dat cu tifla, ca golanii din Grivița…
-Ni la ea ce să prostește, bat-o soarele! S-a mai și dăzbrăcat! O să-ți prăjești pielea aia de drac, numa-numa…îi vedea tu!
Și s-a cărat la bucătărie, bombănind.
Soarele, sus pe cer, nădușea și dumnealui alături de mine. Știam că mă înțelege, era singurul care era de acord cu intențiile mele nobile de a transforma terasa într-un bazin cu apă. Rămăsese și el în țâțele goale, ca mine, și ardea peste tot, numai flăcări, flăcări.
