Trambulina-bubulina. 🙂
Lui Andrei Cristian
Abia împlinisem nouă ani când s-a întâmplat povestea asta. August 1979. Bucureștiul meu era vesel, cu spatele drept, bronzat de sus până jos, și-mi făcea cu ochiul numai mie! Uuuh! Mirosea a tartă de struguri albi, nebunul. Eram cea mai fericită fetiță din lume! Și cum să nu fiu, când urmam al treilea an la cursurile de înot, care se țineau la Ștrandul Tineretului, de lângă parcul Herăstrău? Din iunie până în septembrie, acolo eram. Nu lipseam nici când eram răcită-coaptă, strănutând și hornăind de muci.
Mergeam zilnic, cu tataia Săndulescu, soțul bunicii paterne, care se recăsătorise „din amor nebun”, pe la 40 și ceva de ani. Tataia fusese tipograf, râdea tot timpul, era blond-blond, avea pistrui și-și rodea unghiile până râmânea din ele o fărâmă de câțiva milimetri… Meteahnă veche.
Drumul de la noi, din strada Petru Maior și până aproape de Herăstrău, îl făceam pe jos. O plăcere! Mersul meu era în acolade și paranteze. Săream în „pasul ștrengarului”, mă cocoțam pe garduri, săream, mă roteam în jurul copacilor, reveneam, iar fugeam înainte, ca mai apoi să mă întorc spre tataia care pășea ticăit, nu se grăbea niciodată. „Copila asta are prea multă energie!”, se plângea el mamei. Zici că-i o iadă!” Și chiar așa mă strigau uneori: iada.
Să vă mai spun cum erau diminețile de vară din anii 70? Limpezi, aurii, cu parfumuri pe care azi nu le mai întâlnesc. Străzile ude aromeau aburi dulci izvorâți din carnea pietrelor de râu, din care erau construite. Mă jucam sărind cu vârful săndăluței pe fiecare în parte, nu TREBUIA să calc între ele!. Petuniile, zorelele, trandafirii portocalii și ochiul-boului își făceau de cap cu fluturii și albinele. Cerul? Bomboană albastră, deasupra tuturor. Cum să fii trist?
Profesorul de înot, Aurel Ionescu, mă aștepta la cursuri. Erau mulți copii în grupa mea, și băieți și fete. Vreo 20. Toți bronzați, cu căști pe cap, dornici de bălăceală. Și acum, după atâția ani, aud glasul antrenorului, ca prin apă: „Ia, suflă, ia, suflă, șase bătăi de picioare, capul sub apă, capul sub apă-am spus!!! Brațele întinse! Nu te opri!”
Îl adoram! Era negru de la soare, înaaaaalt și zâmbăreț. Aveam și-o poză cu el și cu toți colegii. Dar am rătăcit-o, n-o mai găsesc, că v-o arătam și vouă.
În fine, văzând că sar, ca o nebună, de patruzeci de ori într-un sfert de oră, și săturându-se să mă tot aducă înapoi la mal din apa adâncă, profesorul l-a chemat pe tataia și i-a zis:
-Nu vreți s-o înscriem la sărituri, la clubul Rapid? Vă trimit la Cristi.
Am auzit cu o ureche (cealalta era plină cu apă) și am acceptat înainte ca bietul tataia să respire.
-Daaaaaaaaaaaaaaaa!
În aceeași zi i-am fost prezentată lui Cristi, antrenorul de la sărituri.
-Cum te numești?, m-a întrebat.
-Fodor Daniela Cristina.
-Hm…Mai am patru Daniele în grupă, am să te strig Cristina. Și a zâmbit așa, ca o apă…
Treceam la o altă etapă a vieții mele. Trambulinele și platformele. Doamne Dumnezeule! Ce emoții teribile mă încercau!
Bazinul avea opt metri, iar platformele și trambulinele, albastre ca cerul, mă chemau la ele, de parcă eliminau feromoni!
Antrenorul de la sărituri avea ochii mari, părul creț, un pic lung și negru. Toate fetele, fetițele, femeile – în genere tot ce era de sex feminin-, erau înnebunite după el. Iar când ne făcea câte o demonstrație la trambulina de trei metri, – un salt înainte cu dublu șurub – căsca gura toată suflarea de la bazin. Ne opream din orice activitate.
Intra perfect în apă, nu stropea și primea mereu aplauze. Sărituri înainte, înapoi, contra, grupat sau în echer…Pe toate le făcea corect. Pe noi, ăștia mai mici, ne punea să exersăm la sol, mai ales „bătaia” -țopăiala- pe trambulină. Dar eu voiam să sar. Și nu organizat, ci de capul meu.
„Cei care nu au împlinit 14 ani, nu au ce căuta la platforme, ne-am înțeles? Doar la trambulina de un metru și la aia de trei aveți voie! Dacă vă prind mai sus, vă arunc cu mâna mea și vă și bat!”, ne zicea el.
Cum eu nici 10 ani nu aveam, eram cea mai mică din grup, era clar. IN-TER-ZIS!
Mă uitam la platformele alea și suspinam. „Trebuie să sar, măcar o dată!”
După ce repetam exercițiile noastre, simple, „pentru pitaci”, în cap, grupat și alte chițibușerii nautice, dispăream. Dar nu la vestiare, ci…la platforme. Mai scăpau și alții, de 12-13 ani, în special băieții, fetele erau cuminți (cu excepția mea), săreau de la platforma de cinci metri și cei mai curajoși de la șapte, dar de la zece doar sportivii de performanță și profesorii.
M-am furișat la „cinci metri”. „Ete, scârț, ce mare lucru?, îmi ziceam în gând. Dacă sar de la trambulina de trei, de ce n-aș face-o și de la cinci?!” Și m-am urcat la ea: țup-țup.
Dar n-a fost chiar așa. Când am ajuns la marginea platformei, – degajată și încrezută cum numai eu puteam fi -, am privit o clipă la apa albastră. Măiculiță! Mi-a înghețat inima-n piept. Distanța părea cu mult mai mare decât văzută de jos.
Văleu, ce mă fac? M-am uitat îndărăt, voiam să fug, dar veneau alții care urmau să sară, iar orgoliul de fiară mică nu m-a lăsat. Am tras aer între costișoare, am ridicat bărbia, brațele sus, și…hop! M-am aruncat într-un salt înainte, în picioare, cât de drept am putut. Vâjjjjjjjjjjjjjjjjjjjj! Am intrat în apă ca o bombiță. N-am pățit nimic, am ieșit repede, victorioasă, mândră, cu pieptul bombat și umerii perfecți…așteptam urale și ovații…dar, între timp cineva m-a și pârât:
-Tovarășe profesoooor! Cristina a sărit de la platforma de cinci!
L-am văzut că vine ca o furtună cu slipi bleo spre mine. Cred că aveam o mutră de copil părăsit în gară, udă la păr și cu sufletul feștelit, că i s-a făcut milă de mine.
-Mă, ce v-am zis eu vouă? Spune, Cristina, ce v-am zis? Vrei să mă bagi în pușcărie???
Am început să bâzâi. Reținută, apoi ca o trompețică în glissando. Lacrimi, muci și apă cu clor din bazin.