Una dintre marile mistificări ale nostalgiei comuniste este imaginea unei școli „serioase”, disciplinate și orientate către performanță. În realitate, pentru foarte mulți elevi ai anilor ’70 și ’80, școala era subordonată nevoilor economice ale statului, iar educația propriu-zisă devenea adesea secundară în raport cu munca agricolă obligatorie.
Pentru elevii de liceu, anul școlar începea frecvent cu două sau chiar trei luni de practică agricolă. Obligația apărea încă înainte de începerea efectivă a liceului.
Îmi amintesc că, în vacanța mare dinaintea clasei a IX-a, eram deja trimiși două săptămâni la muncile câmpului: cules de mazăre, mărar, ceapă și alte activități agricole.
După festivitatea oficială din 15 septembrie, nu începeau cursurile, ci campaniile agricole de toamnă. Urmau zile întregi de strâns cartofi de pe câmpuri.
În primii ani, transportul elevilor spre localitățile agricole din județul Brașov — Hoghiz, Crizbav, Tărlungeni și altele — se făcea cu autocarele.
După 1980 însă, în contextul economiilor severe de carburant impuse de regim, elevii erau obligați să meargă cu trenul, pe cheltuiala proprie. Nici transportul până la gară nu era gratuit. Pentru mulți părinți, aceste costuri deveniseră o povară suplimentară într-o perioadă de lipsuri generalizate. În același timp, statul aplica amenzi uriașe pentru lipsa biletului — 180 de lei, o sumă considerabilă pentru acea vreme.
Dincolo de disconfort, ceea ce marca profund era atmosfera de constrângere și umilință.
Îmi amintesc o zi rece și ploioasă de octombrie. Câmpul era inundat și plin de noroi. Dirigintele nostru, văzând condițiile imposibile, a spus: „Nu intră nimeni să culeagă cartofi, nu suntem amfibii.” Pentru câteva clipe am crezut că cineva încerca să ne protejeze.
La scurt timp însă s-a apropiat un bărbat îmbrăcat civil, încălțat cu cizme negre înalte și având o mică geantă de piele prinsă după gât. S-a prezentat drept general de securitate. Au urmat înjurături și amenințări adresate profesorului nostru, greu de reprodus astăzi. În final, am intrat cu toții în noroi până aproape de genunchi și am continuat să strângem cartofii ore întregi.
La sfârșitul zilei eram percheziționați. Nu aveai voie să iei acasă nici măcar un cartof. Îmi amintesc că ascunsesem trei cartofi într-o mică geantă de drumeție. Mi-au fost confiscați imediat.
Cartofii luați de la elevi erau adunați în grămezi pe marginea drumului, iar mai târziu îi vedeam încărcați în portbagajele unor Dacii. Copiii huiduiau și fluierau, dar inutil. Încă de atunci înțelegeam instinctiv că ceva era profund nedrept.
Am fost trimiși și la cules de mere, în zona Măieruș. O profesoară care ne însoțea a glumit amar spunând că ar trebui să ne pună botnițe ca să nu mai mâncăm mere în timp ce lucrăm. Gluma spunea, de fapt, mult despre nivelul foametei și al frustrării din acei ani.
Au existat perioade în care școala începea efectiv abia după 15 noiembrie. Practic, într-un semestru întreg se făcea doar o lună reală de cursuri înaintea vacanței de iarnă și a tezelor. Educația devenise anexă a economiei planificate, iar elevii reprezentau o resursă de muncă gratuită.
Unele CAP-uri încercau formal să recompenseze elevii pentru munca depusă. La finalul campaniilor agricole primeam sume simbolice, între 5 și 11 lei pentru săptămâni întregi de muncă fizică. Nu recompensa conta însă, ci sentimentul profund de batjocură și inutilitate.
În toată perioada liceului, între 1980 și 1984, pot spune sincer că nu am știut ce înseamnă o alimentație normală. În magazine nu se găseau aproape niciodată carne, brânză sau ouă. Seara mâncam frecvent cartofi fierți cu ceapă, iar dimineața câte o cană de lapte cumpărat de părinți după ore petrecute la cozi, uneori încă de la patru dimineața.
Privind în urmă, îmi dau seama că lipsa unei hrane adecvate, combinată cu munca fizică intensă și cu stresul permanent, ne-a afectat pe mulți exact în perioada adolescenței și a dezvoltării.
Dincolo de discursurile despre „formarea omului nou”, generația noastră a fost, în realitate, o generație epuizată și sacrificată în numele unei economii incapabile să funcționeze fără constrângere. Situația nu era diferită nici pentru studenți. Și în învățământul universitar, anii de studiu erau întrerupți constant de campaniile agricole obligatorii. Facultățile deveniseră, în multe privințe, rezervoare de forță de muncă ieftină pentru un sistem economic aflat în permanentă criză.
Propaganda oficială încerca însă să transforme această realitate într-un motiv de mândrie colectivă. Îmi amintesc și astăzi expresia folosită obsesiv în presa vremii: „Amfiteatrele recoltei”. Formula suna triumfalist și aproape poetic în limbajul propagandei comuniste, dar pentru cei care trăiau acea realitate avea adesea un aer absurd și batjocoritor.
În loc să fie în biblioteci, laboratoare sau săli de curs, elevii și studenții erau trimiși pe câmpuri, în frig, ploaie sau noroi, pentru a suplini lipsurile structurale ale agriculturii planificate.
Presa acelor ani funcționa aproape exclusiv ca instrument de propagandă. Ziarele și televiziunea nu aveau rolul de a informa populația, ci de a construi o realitate paralelă, în care recoltele erau mereu „istorice”, producțiile „depășeau planul”, iar populația trăia într-o presupusă „Epocă de Aur”.
În fiecare zi apăreau ode dedicate „iubiților conducători”, Nicolae și Elena Ceaușescu, prezentați ca figuri providențiale, aproape infailibile.
Contrastul dintre discursul oficial și experiența concretă a oamenilor devenise însă uriaș. Cu cât propaganda devenea mai grandioasă, cu atât lipsurile cotidiene erau mai apăsătoare.
Tocmai această ruptură permanentă dintre adevăr și discursul public a produs una dintre cele mai toxice forme de alienare socialăale comunismului românesc: obligația colectivă de a pretinde că realitatea este alta decât cea trăită zilnic.
