Când eram mică, în școala primară, trăiam într-o lume fabuloasă, colorată în nuanțe care încă nu s-au inventat, mobilată cu personaje de basm, jucării, plante uriașe care mă apărau de rău, oameni cumsecade care-mi zâmbeau sincer. Toate minunile mele se intersectau adeseori cu tovarășul Nicolae Ceaușescu și cu Patria.
Pe la 10 ani, în 1980, când m-am mutat în Militari, la bloc, într-o lume mult mai săracă și mai altfel decât cea de până atunci, am realizat că mă cam înșelasem. Basmele luaseră sfârșit. Brutal. Așa cum ai sfâșia o dantelă fină. Acolo aerul mirosea diferit, a unghie arsă și-a sărăcie, iar oamenii afuriseau, râzând. Copiii vorbeau murdar.
Tot atunci am aflat că Ceaușescu era un om rău (toți îl criticau și-l blestemau în diverse feluri: „vedea-l-aș…, făcea-i-aș, mânca-mi-ar”), că în comunism „nu e bine” și că trebuie să vorbim în șoaptă. Vecinii, unii dintre ei, ascultau Europa Liberă la radio, își făcuseră antene speciale, cu fire legate de calorifer, apoi strecurate pe balcoane, ascunse printre mușcate și micșunele. Ieșeau seara pe banca din fața blocului și pălăvrăgeau codificat:
-Ai auzit, bă, nea cutare?
-Ce?
-Aseară! Am ascultat „la băieții”…
