De ce?
Partea I
- Controlul asupra vieții private și absența libertății de exprimare
M-am născut în 1967, făcând parte din prima generație a așa-numiților „decreței”, copiii apăruți după Decretul 770 din 1966, prin care regimul comunist a interzis aproape complet avorturile în România.
Oficial, măsura era prezentată drept o politică demografică menită să întărească națiunea. În realitate, statul își revendica dreptul de a controla până și cele mai intime decizii ale individului.
Consecințele au fost dramatice. Mii de femei și-au pierdut viața încercând să întrerupă sarcini prin metode empirice, în condiții improprii și clandestine. Altele au fost condamnate penal și au ajuns în închisori pentru simplul fapt că încercau să decidă asupra propriului corp. În numele „viitorului poporului”, statul sacrifica vieți reale și distrugea destine individuale.
Copil fiind, îmi amintesc că termenul „decrețel” nu era întotdeauna spus cu afecțiune. Uneori era rostit ironic, alteori cu reținere sau chiar cu o anumită stigmatizare socială.
Eram generația născută nu dintr-o alegere liberă, ci dintr-o constrângere politică. Chiar și în familie sau în comunitate exista această conștiință tăcută că mulți copii veniseră pe lume nu pentru că părinții erau pregătiți, ci pentru că statul decisese în locul lor.
Primele mele amintiri școlare confirmă dimensiunea socială a acelui decret. În primul an, clasele primare aveau efective aproape duble față de generațiile anterioare. Era o consecință directă a politicii demografice impuse administrativ. Pentru un copil, diferența era vizibilă și inevitabil genera întrebări.
Însă întrebările nu erau binevenite. Foarte repede am înțeles că anumite subiecte nu puteau fi discutate.