Masacrul ascuns al Revoluției
În după-amiaza zilei de 24 decembrie 1989, Bucureștiul era acoperit de prima zăpadă a unei libertăți încă neînțelese, o libertate care te făcea fericit până la urlet, dar care te și izbea cu fruntea de realitate. Ce facem mai departe? Ce facem cu libertatea asta frumoasă?
La metrou eram percheziționați în fiecare zi. Se făceau cozi imense. Femeile erau controlate de o femeie, bărbații, de bărbați. Cu toții avea o banderolă cu tricolor, pe brațul drept. Unii țineau o mitralieră atârnată de umăr. Trebuia să ridici brațele, iar ei te atingeau apăsat, căutau arme albe, bombe, praștii sau naiba știe ce mai căutau! Nu crâcnea nimeni, ca acum, în zilele pandemiei. Era suficient ca vreunuia mai incult în cap, – dar în care se trezise spiritul aventurii și al patriotismului-, să i se pară ceva în neregulă cu tine, (Aoleul, e arab! Gata! Terorist! Mâinile sus!). Mulți cetățeni nevinovați și onești au fost bătuți atunci, târâți la poliție, confundați cu teroriștii lui pește. 🙁
Zvonurile circulau libere, iar minciunile, extrem de gogonate, ne inflamau zilnic. Se spunea că teroriștii sunt printre noi, se ascund, ca apoi să ne ucidă, că așa îi învățase Ceaușescu! Unii ziceau că o au descoperit o babă care avea muniție ascunsă în paporniță. Cartușiere pline. Puști. Pistoale. Asta, în funcție de imaginața fiecăruia.
Alții, jurau că au găsit grenade într-un cărucior de copil. Am asistat la un control de genul ăsta, la Veteranilor, pe stradă. Erau doi părinți tineri, cu un bebeluș în căruț.
I-au oprit și au scotocit peste tot, scoseseră păturica, pernuța, biberonul, batistele și tot ce mai țineau oamenii ăia în cărucior. Au pipăit și copilul. Mama lui plângea. Mi s-a părut îngrozitoare scena.
Apoi, a venit peste noi întâmplarea cu „teroriștii” din Drumul Taberei. Ningea liniștit peste cartier, dar asfaltul din fața Ministerului Apărării Naționale era îmbibat cu sânge. Opt trupuri zăceau nemișcate, străpunse de gloanțe, sub privirile unei mulțimi care nu știa – și nici nu voia să știe – adevărul.
M-am dus și eu cu o prietenă. Eram curioasă. Manipulată. Un copil tembel. „Hai, fată, să vedem teroriștii lui Ceaușescu!”
De unde să știm adevărul?
Când am ajuns, într-o dimineață, totul era alb în jur, alb și curat. Afară de locul acela înfiorător unde zăceau cele opt cadavre…
Oamenii se strânseseră ca la un spectacol grotesc. I-am privit: erau urâți, urâți… și plini de furie. Doamne, era o imaginea de coșmar. Îmi era mai frică de ei, decât de cadavrele întinse pe jos.
Morții înțepeniseră în poziții ciudate, cu gurile căscate în țipăt și îmi imaginam, fără să vreau, durerea și gândurile lor înainte de a-și da duhul. Unii erau arși, carbonizați. Chiar dacă era frig afară, mirosul persista.
O băbuța venise cu o lumânare, ca să le-o pună la căpătâi: „Ie oameni și ei, maică!”, zicea. Dar au gonit-o revoluționarii: „Fugi, bre, d-aici, ăștia au omorât copii la Universitate!”
Și a plecat bătrâna. Plângând.
Câțiva bărbați tineri îi înjurau pe „teroriști”, îi scuipau, îi blestemau, urinau peste ei. Cineva tăiase capul unuia dintre morți și îl pusese pe ABI cu o țigară în gură… Capul aparținuse locotenent-colonelului Gheorghe Trosca. 🙁
Nimeni nu știa, în clipa aceea, că cei întinși pe caldarâm erau militari români, chemați chiar de conducerea Armatei să apere Ministerul.
Povestea morții lor:
Dușmanul din interior
Cu un deceniu înainte, Gheorghe Trosca fusese omul care contribuise decisiv la căderea unui general influent: Nicolae Militaru. Pe atunci, Militaru se afla în vârful carierei, comandant al Armatei a II-a. Dar investigațiile serviciilor de contraspionaj au scos la iveală legături periculoase cu serviciile sovietice. Operațiunea care l-a demascat a fost coordonată de Gheorghe Trosca.
