Povestea lui Vladimir, românul împușcat în cap și confundat cu un terorist
Povestea lui Vladimir. Printre cei uciși în decembrie ’89 s-a numărat și Vladimir Geambazu, un tânăr bun ca pâinea caldă, un bărbat care nu avea nicio legătură cu Securitatea sau cu așa-zișii teroriști! Nu! Omul se întorcea de la serviciu în după-amiaza de 23 decembrie. Era matrițer la fabrica de ve
Povestea lui Vladimir, românul împușcat în cap și confundat cu un terorist
Povestea lui Vladimir.
Printre cei uciși în decembrie ’89 s-a numărat și Vladimir Geambazu, un tânăr bun ca pâinea caldă, un bărbat care nu avea nicio legătură cu Securitatea sau cu așa-zișii teroriști! Nu!
Omul se întorcea de la serviciu în după-amiaza de 23 decembrie. Era matrițer la fabrica de ventilatoare. Avea 32 de ani, o familie frumoasă și se bucura și el, alături de toți cei care visaseră atâta vreme să fie liberi, să iasă din dictatură, întuneric și frig. Frigul sufletesc, în primul rând…
Ceaușescu fugise, românii urlau fericiți, fluturând steaguri cu stema tăiată, agitând mâinile și arătându-și unul altuia semnul victoriei. Libertatea era a lor! Libertatea pe care încă nu o înțelegeau și nu au înțeles-o ani de zile după, dar o iubeau. Unii nu sunt nici azi liberi, din păcate. Pe străzile Bucureștiului încă se mai trăgea. Când și când se auzeau rafale de mitralieră și carnea ți se împietrea de spaimă. Vladimir ajunsese în zona Academiei Militare (Răzoare) când a fost secerat de gloanțe. Ciuruit. Împușcat în cap, în spate și în braț. A căzut la pământ. Pentru totdeauna… Născut pe 9 mai 1957 în București, Vladimir era sportiv, plin de viață, pasionat de artele marțiale, citea și visa să trăiască frumos alături de familia lui, ca orice tânăr normal. Dar, în haosul, minciuna și psihoza generată de anumite personaje, destinul lui a fost altul… „Când le-a văzut chipurile îndurerate, mama a leșinat” „Noi am aflat după o săptămână de la tragedie. În acest timp, tatăl nostru, cu poza lui în mână, îl căuta disperat în tot orașul: pe la metrou, la serviciu. Unii îi spuneau că l-au văzut, alții că nu-l cunosc. Vineri seara, însă, au venit colegii lui și ne-au anunțat că l-au găsit la IML. Când le-a văzut chipurile îndurerate, mama a leșinat. Nu am crezut că s-ar fi putut întâmpla ceva cu el.”, mi-a povestit Mirela, sora lui Vladimir. Spera ca la morgă să nu fie el, să fie o greșeală. Inima îi bubuia și simțea că totul se cutremură în jurul ei. Abia se abținea din plâns.
Părinții lui Vladimir nu și-au mai revenit niciodată
„Sâmbătă dimineața am intrat la IML. I-am descoperit numele pe tabelele de afară și mi s-au tăiat picioarele de groază. Vladimir era trecut la numărul 77 și, imediat lângă, era scrisă litera T. Un prieten de-al fratelui meu mi-a spus că înseamnă Trădător. Doamne ferește! Cum adică trădător? Ce a trădat frățiorul meu bun și frumos? Mi-a venit să urlu! Am înțeles că a fost trecut drept terorist. Când am fost să-l recunosc, cei de acolo s-au purtat îngăduitor cu mine. Am încercat să aflu de ce a fost clasificat astfel. Care a fost motivul? O doamnă a spus că… poate nu știm noi ce făcea el!” Adică, bieții oameni nu știau că fiul lor era terorist? După ce că l-au luat în coșciug, mai erau și loviți de acest cuvânt oribil: Terorist! Trădător! Există durere mai cruntă? Poate că există, dar părinții lui Vladimir nu și-au mai revenit niciodată de atunci. „Nu au trecut peste asta, iar eu trebuia să fiu tare, să nu plâng și să-i susțin pe ei. Din toți cunoscuții noștri, nimeni nu a crezut în acel T! Doru, prietenul cel mai bun al fratelui meu, s-a implicat, a făcut o petiție pentru reabilitarea lui, cu toate semnăturile colegilor și personalului din serviciul din care făceau parte.”, a mai spus Mirela Geambazu.
Cine-a tras în noi, după 22?
Am stat de vorbă și cu Cristina, cea care i-a fost soție timp de patru ani. Ea l-a cunoscut foarte bine și l-a iubit. „Soțul meu a fost un nonconformist, un visător, un naiv, un însetat de dreptate, un nestăpânit care trăia simplu, dar din plin. A fost o iubire cu fugit în munți, cu vise și cu dezamăgiri, dar care a meritat din plin. Perioada noastră împreună a fost din 1981 până în 1985, când am divorțat, dar tot ce am trăit alături de el mi-a fost drag, am avut o relație plină de evenimente frumoase. După divorț, am avut întâlniri mai rare, legate de singurul nostru copil. Însă, la șase ani după moartea tatălui, fiica noastră, Miruna, l-a urmat. Subiect despre care n-am vorbit până acum.”, mi-a mărturisit Cristina. Este tristă și dezamăgită de tot ceea ce se întâmplă la ora actuală în România. Și o înțeleg perfect…
Cine au fost, de fapt, „teroriștii” care au tras asupra mulțimii în decembrie 1989? Aceasta este o întrebare la care nu există răspunsuri simple sau definitive. În acele zile tulburi, televiziunea anunța oameni necunoscuți, „bruneți, cu mustață, în combinezoane negre”, care ar fi tras asupra civililor și a unităților militare. Și totuși, pe măsură ce istoria încearcă să clarifice evenimentele, tot mai mulți specialiști ajung la aceeași concluzie paradoxală: „teroriștii” poate că nici nu au existat. Conform raportului din 2005 al Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor, peste 1.100 de oameni și-au pierdut viața, iar alți 3.100 au fost răniți, mulți cu sechele permanente. Surprinzător este că, după 22 decembrie – momentul în care Ceaușescu părăsea Bucureștiul – numărul victimelor împușcate a fost de șapte ori mai mare decât în zilele anterioare. Un paradox, dacă ne gândim că regimul comunist se prăbușise deja. Ce s-a întâmplat, așadar? O parte a răspunsului stă în haosul absolut al puterii dispărute. Lipsa ordinii centrale, panică, zvonuri contradictorii și psihoza generală au creat un mediu în care românii s-au împușcat între ei. Armata, Securitatea și chiar civilii înarmați au acționat adesea fără să știe exact cine este dușman și cine nu. Astfel s-a declanșat un război fratricid, în care victimele colaterale au fost numeroase. Colonelul Aurel Dragomir, implicat direct în evenimentele de la Sibiu, a povestit cum unitățile sale au fost convinse că Securitatea trage asupra Armatei, iar acest lucru a alimentat psihoza generală. În realitate, cei desemnați „teroriști” erau adesea colegi, oameni care pur și simplu se aflau la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Rezultatul a fost un val de victime, abuzuri, mutilări și încarcerări ilegale. Întrebarea „Cine a tras în români?” rămâne încă fără un răspuns clar și după 36 de ani. Teroriștii din decembrie 1989 – fie ei ficțiune, fie rezultatul unei psihoze colective – au lăsat o rană adâncă în memoria României. Iar problema responsabilităților, a vinovaților pentru dezinformarea și haosul care a dus la sânge vărsat, rămâne, din păcate, nerezolvată. Decembrie 1989 nu a fost doar o revoluție, ci și o lecție dură despre cum frica, confuzia și lipsa de informații clare pot transforma o societate întreagă într-un câmp de luptă. Poate că adevărata tragedie a fost să învățăm această lecție abia după ce a fost prea târziu pentru cei care au plătit cu viața.
Azi, acum la ora la care am urcat acest text, 23 decembrie 2025, se împlinesc 36 de ani de când Vladimir a fost confundat cu un terorist și împușcat. Dumnezeu să-l odihnească!
DFM 23 decembrie 2025
Le mulțumesc doamnelor Cristina Demetrescu și Mirela Geambazu pentru informațiile oferite și pentru fotografia lui Vladimir!
