21 decembrie 1989. București. Piața Romană. Era un soare auriu, care trăgea de tine, să ieși afară din casă. Prea cald pentru luna decembrie! Dar în aer plutea frica. Aș fi putut s-o ating cu degetele, dar n-o prindeam. De atunci, țin minte multe detalii vizuale, dar în special olfactive. Mirosea Bucureștiul meu a măr mușcat, a brad crud, ars prea devreme, mirosea a motorină, scursă pe asfaltul încălzit, și-a ceară topită, de parcă toate bisericile orașului și-ar fi scos lumânările din piept și le-ar fi aprins în același timp.
N-am mai întâlnit niciodată, de atunci, miresmele astea, împreună, combinate. Poate doar aroma de brad ars, dar singură… căutându-le pe celelalte pierdute.
Atunci am văzut prima dată cum mor oamenii, cum cad din picioare, cum se târăsc și cum plâng. Au auzit cum se strigă unul pe celălalt, am auzit militari în termen cum își strigă mamele. Nu, nu era un film regizat de Sergiu Nicolaescu, era adevărul dezlănțuit pe străzile din trupul orașului meu.
Am văzut, în zilele acelea, sângele uman în toate variantele: sânge uscat, sânge cald, sânge închegat, sânge curgând șiroaie sau din contră, așteptând să țâșnească, sânge care urlă, sânge care plânge…
Am văzut cum moare un om tânăr. Nu avea mai mult de 20 de ani. Alerga alături de alții, printre mii de trasoare ucigașe, venind dinspre Comitetul Central și Biblioteca Națională. L-au lovit în spate. L-am privit în ochi. Era uimit. Nu credea. Încă fugea, cu moartea în el. A căzut lângă mine. „Cum? Ce s-a întâmplat? Stați puțin, că nu e așa! Nu! Nu mor! Nu mă doare nimic…„ Dar viața plecase din el. Acolo a rămas. Lângă biserica Boteanu.
Atunci am cunoscut cel mai acut frica. Îmi curgea în vene, o auzeam cum îmi bubuie în urechi și-n limbă. În pântec o simțeam cum mușcă. Nu știam ÎNCOTRO s-o apuc. În față erau persoane care alergau, din dreapta se trăgea, ba și din față, de la Universitate. Dar ce să vezi, când era întuneric-beznă și doar dârele, frumoase altfel, lăsate de trasoare, mai luminau în roz fețele oamenilor?
O Salvare staționa câș, pe trotuar, lângă magazinul alimentar Unic. I-am zărit burta albă și crucea. Pe o targă agoniza singur un militar în termen. O striga pe maică-sa. Mi s-a oprit inima, de mila lui și mi-am amintit că mama era acasă, singură, fără să știe nimic de mine. „Tre s-o sun!”, mi-am zis, dar în clipa aia, s-a auzit o explozie care m-a asurzit câteva zeci de secunde.
În ziua de 21 decembrie 1989, eram în Piața Romană cu prietena mea, Florina Macarie, Dumnezeu s-o odihnească. Oamenii veneau și veneau prin venele Bucureștiului, pe jos, din ce în ce mai mulți.
