Autor Liliana Simion
Bucureștiul se scutura de scutecele albe de nea și promoroacă. Florăresele, legăndu-și fustele crețe, plimbau coșuri cu ghiocei și viorele. Tarabele cu mărțișoare te invitau la popas.
Mugurii nerăbdători începuseră să scoată capul spre lumină.
Începusem să evadez din trupul de copil, să îmi dau aere de domnișoară la școală, să îmi ascund bentița în buzunar și să o pun doar dacă mi se făcea observație. Îmi făceam „zulufi”, începusem chiar să îmi dau cu „strugurel” și cu un strop de parfum April.
Aveam 14 ani și începusem să visez la Prințul din poveste. Citeam, pe ascuns, „Fiul Risipitor” al lui Radu Tudoran, „Invitație la Vals” de Mihail Drumeș sau „Lorelai” de Ionel Teodoreanu.
Eram o romantică care încă dormea cu ursulețul de pluș.
Școala era școală, ora era oră, dar un profesor înțelept găsea și momente de „relaxare” (pe care noi încercăm sa le prelungim cu mii de intrebări).
Orele începeau cu intonarea Imnului, pe care îl prelungeam cântând cu glas de toba sau trompetă toate strofele.
Uniforma era uniformă, dar mai adăugam un cordonaș, puneam o altă bluză, tot albastră, dar mai dichisită.
Nu prea îmi plăceau poveștile cu Baba Cloanța Cotoroanța, dar, din păcate, le trăiam din plin.
O dată pe săptămână, ușa clasei se deschidea brusc și apărea tovarășa profesoară Stăncuș. „Anatema”! Secretara de partid.
Mică, dolofană, cu părul tapat și sprâncenele văcsuite cu creion.
Ne ridicam în picioare și, repede, cu mișcări de magician, ne puneam bentițele, și luam o mutișoară bovină de copii cuminți.
Profesoara sau profesorul erau primii vizați de ochișorii ei aprigi de „secretară de partid”.
Cocoțată pe tocuri, tovarășa se apropia de profesor și, fără să țina seama că nu mai este de mult un puști cu caș la gură, începea să zbiere, cu un glas care ar câștiga întrecerea cu sirena lui Roaită:
„Unde vă credeți, tovarășe profesor, cu asemenea ținută? La cârciumă?”
Asta se întâmpla dacă profesorul nu era îmbrăcat în costum.
Dacă profesoara era prea elegantă, „Anatema” se apropia cu mânuțele în șold, și, bâțâind din cap ca o pendulă, întreba mieros:
„Ce este aici? Nuntă sau școală? Noi trebuie sa fim model! Suntem fiii și fiicele clasei muncitoare! De mâine să purtați un halat peste hainele de casă!”
Rotea apoi ochii ca un girofar și, cu degetele răsfirate, ca niște gheare, ne lua de moț, așa, la întâmplare.
„Bentițaaaaa! Părul în cozi sau tuns! Aici nu suntem la chermeză!Ați merita să trăiți în regimul burghezo-moșieresc, să purtați pe cap fileu, nu să vă scuturați pletele!”
Doamne ferește, să fi purtat ceas la mâna! Era dezastru! Tovarășa avea o adevărată pasiune pentru ceasuri. Îți lungea urechile, îți lua ceasul și te invita cu „tovarășii părinți la tovarășa directoare”.
Bieții directori erau amândoi cumsecade, dar le cam tremura popoul de frica tovarășei.
După un control în penare, tovarășa ne atrăgea atenția „că nu venim la școala să ne hlizim și să pierdem timpul, ci așa cum a zis tovarășul Lenin: să învățăm, să învățăm și să învatam, dar, mai ales, așa cum a precizat tovarășul Nicolae Ceaușescu (pronunța rar, cu accent pe fiecare silabă) la ultima plenară”. „Să ne pregătim, să devenim fii de nădejde ai patriei nostre, Republica Socialistă România!”
Ne privea, ținând piciorușele dolofane depărtate și mâinile la spate, apoi ieșea, glonț, pe ușă.
Urma un moment de liniște totală, în care noi și profesorul deveneam solidari, ne priveam, și lăsam tăcerea să vorbească în locul nostru.
Într-o sâmbăta frumoasă, cu cireși în floare și o înserare de culoarea aurului topit, mă îndreptăm spre Catedrala Sf. Iosif. Doream să mă rog, să rămân la concertul de orgă și să îmi salut prietenii dragi. Începe liturghia. De obicei ochii mei erau îndreptați doar spre altar, dar o voce din public ieșea în evidență. Zbiera atât de tare, de parcă ar fi vrut să estompeze armonia cântărilor.
Bălăngănindu-și picioarele scurte, cu mâinile împreunate, tovarășa Stăncuș, zisă și Anatema, cânta: „Iisuseeee buuuun, rămâi cu miiiineeee, Iisuse buuuun, căci sunt cu tineeee!”
Am rămas cu gura căscată, m-am frecat la ochi și m-am ciupit de obraz, să fiu sigură că nu am halucinații. Ei bine, nu aveam!
Chipul de granit împărțea zâmbete.
Mi-am adus aminte de drăgălașul de Zdreanță, poezia lui Arghezi, și mi-am zis și eu în gând:
„Ei, lasă, că te dezvăț eu, fără mătură și băț!”
Încetișor, cu pași de pisicuță, m-am mutat în spatele ei…
Tovarășa, cu mâinile împreunate și capul în pământ, părea sfânta sfintelor.
După „Tatăl nostru” urma momentul păcii; oamenii se îmbratișau sau își întindeau mâinile unii către ceilalți.
De-abia așteptam!
Când preotul a spus „Dați-vă pace!”, eu, buluc, i-am întins mâna tovarășei, cu zâmbet larg.
„Anatema” a tresărit, parcă traversată de un curent electric. Doi ochi oblici, de lup înfometat, mă priveau cu ură.
Eu, îngerașul, i-am șoptit, ca și când nu aș fi cunoscut-o! „Pacea să fie cu tine!”
Cu capul în jos, și o voce străină de ea, mi-a răspuns: „Pace!”
Am tăcut mâlc și am ieșit din Catedrală îndurerată. Oare câți ca ea își ascundeau ipocrizia sub masca inocenței?
Apoi, tovarășa a venit, din nou, în clasa noastră. M-a văzut că eram în bancă și m-a recunoscut. Am tăcut, nu am povestit nimic, nimănui. Dar nu mă mai temeam de ea!
Vizitele ei au devenit din ce în ce mai rare la clasă, și, culmea, când venea, ne zâmbea și ne răspundea la salut.
Ce să se fi întâmplat cu ea?
Liliana Simion
