„Se întâmpla pe la mijlocul verii anului 1971, când aveam aproape 17 ani și eram un jucător de șah deja destul de apreciat prin faptul că tocmai reușisem să obțin două remize din două partide (deși neoficiale) cu Elisabeta Polihroniade, care era pe atunci „Number One”, în campioanatul național de seniori.
Așa stând lucrurile, începusem să mă trezesc cu tot felul de provocări din partea cui nu mă așteptam, ce mă obligau să las mai pe „tânjeală”, liceul la care învățam.
La un moment dat, am acceptat să-i acord o revanșă unui moșulică pe care tocmai îl „umilisem” sărăcuțul de el (dar fără nicio intenție anume), la „colțul șahiștlor” din parcul Cișmigiu, unde încă nu reușise nimeni să obțină nici măcar o remiză de la mine și asta, nu fiindcă eram eu prea bun, ci pentru că erau ei prea slabi, așa că chiar mă gândeam să ies din acel „club”, organizat ad-hoc. Nu mai aveam de mult nicio satisfacție, să joc cu ageamii.
În ce mă privea pe mine personal, era chiar un timp pierdut, ce nu mă putea ajuta pentru a-mi ridica nivelul competițional, așa că m-am hotărât să acord o ultimă concesie acestui moșulică cu alura unui modest muncitor ieșit la pensie, foarte simpatic și inteligent de altfel, dar care era și foarte scump la vedere.
M-a rugat deci să-i acord o revanșă de două partide, dar la el acasă, promițându-mi că știe să fie o gazdă foarte primitoare și pretinzând că l-am învins, numai datorită faptului că el nu se putea concentra în zarva din Cișmigiu. Mi s-a părut corect, așa că am convenit să-l vizitez peste câteva zile, sau mai precis, în următoarea zi de Duminică. Zis și făcut.
Plecând din Piața Chibrit, unde ar fi trebuit să cobor eu din troleu și ca să ajung în strada Fermei, unde locuia omul, trebuia să o iau „perpedes” pe bulevardul 1 Mai spre centrul orașului și, după vreo 250-300 de metri, pe partea stângă, ar fi trebuit să intru pe o stradă cam întortocheată ce ocolea un bloc și care se termina în strada Aviator Popișteanu, dar eu nu aveam nevoie să merg până la capătul ei, ci trebuia să intru la un moment dat pe o stradă de pe partea stângă, strada Fermei, unde la o anumită casă, mă aștepta „Moș Cocoș”, ca să-mi aplice corecția necesară, pentru a mă scăpa de niște „pitici de pe creier”.
Buuun! Odată stabilit traseul, în prima Duminică am făcut tot posibilul ca să mă înființez la el acasă și să mă achit de promisiune, anunțând-ul de cu seară la telefon, ca să se pregătescă sufletește.
Căldură mare cam la 38-40°C, așa ca pentru „Luna lui Cuptor” ce tocmai era însă cam pe sfârșite și care prevestea o producție foarte bogată de fructe și legume pentru acel an, având în vedere că fuseseră și câteva ploi bune în câteva nopți, ceea ce mă făcea să fiu nerăbdător în ce privește apariția mai timpurie a pepenilor verzi, ce au constituit întotdeauna prima mea preferință alimentară.
În fine, bat eu ca un imberb neprihănit ce eram, în poarta cu numărul ce mi se indicase anterior (fiindcă uitasem cum să găsesc un anumit buton ascuns, de sonerie) și după câteva clipe, puțin cam neîncrezător însă, îl aud parcă pe moșulică al nostru zicând:
-Vezi că trebuie să fie băiatul despre care ți-am povestit, mergi tu și deschide-i, te rog.
După care, aud niște zgomote ca și cum cineva alerga încălțat cu niște șlapi, pe un pavaj de ciment.
Acuma, chiar nu știu cum dracului se făcu, dar prin nu-știu-ce minune din următoarele clipe… supersonicul Concorde tocmai decolă din imediata mea apropiere mai, mai, să dea cu mine de pământ, lăsându-mă fără aer, aproape fără auz și mai ales, fără glas.
Sau cel puțin, asta a fost prima mea senzație în clipa aceea, care mă năucise instant. Realitatea însă era cu totul alta. Ce se întâmplase de fapt?
De îndată ce s-a deschis poarta, m-am trezit față în față cu „Albă ca Zăpada”, dar nu așa oricum, ci îmbrăcată extrem de sumar, mai exact doar cu niște chiloței și care, foarte dezinvoltă, îmi întinse o mânuță diafană, spunându-mi cu o voce ca de clopoțel din cristal, dar totuși autoritară:
-Bună! Hai să facem cunoștință! Pe mine mă cheamă Daniela… Dar pe tine… cum ziceai că te cheamă?
Îngerii și serafimii, dacă ar fi apărut din senin, și n-ar fi putut să mă ajute să mai articulez vreun cuvânt, dimpotrivă, mă luptam din greu să nu cumva să-mi înghit limba, de emoție.
-Pe… pe… pe… (pe mine mă cheamă ca pe statuia „Libertății”, numai că eu doar par a fi o statuie gigantică din metal, când de fapt aș putea foarte bine să fiu chiar și Turnul Eiffel – îmi răspunse subconștientul meu, temporar dereglat de perplexitate)
-Bine! Hai lasă! O să-mi spui mai târziu. Acum intră te rog! – și mă apucă pur și simplu de gulerul cămășii trăgându-mă în curte, ca să poată să închidă poarta, fiindcă eu rămăsesem, deocamdată, lipsit de orice reacție, ajuns parcă la stadiul de legumă.
-Bravo tinere! Ești un adevărat gentelmen. Băiat de cuvânt și se pare că de mare viitor!- zise moșulică care, îmbrăcat și el doar cu niște pantaloni scurți și la bustul gol, venea spre mine cu mâna întinsă, în timp ce cadâna de nepoată-sa, de o frumusețe răpitoare, și ca o adevărată statuie vie de alabastru, se îndepărta de noi agale, aparent fără un scop precis.
Eu… nimic. Sau cum s-ar zice: „Bună ziua căciulă, că stăpânul, n-are gură!”
Eram aproape paralizat, ca în situația unui leșin iminent. Mi se înmuiaseră picioarele, gata să mă prăbușesc la pământ, și nu mai puteam articula nici un cuvânt. Doar ochii îmi mai funcționau, ca două radare cu bătaie tot mai lungă, fixate pe niște sânișori angelici, ai cărei posesoare, aveam să aflu că încă nu împlinise 15 ani.
-Bine, bree tati, unde l-ai mai găsit și pe handicapatul ăsta? Pun pariu că nu este în stare să deosebească nici rocada mică, de rocada mare. Cu el ți-ai găsit matale să jucăm noi șah? – Zise mica cadână, în timp ce mi se părea că ar vrea să „alunece” spre zona din spatele casei, parcă voind să se ferească de mine.
„Hopaaa! Fătuca joacă șah. Taci că-i bine” – mă trezii eu reflectând și cugetând deja la soluția unei strategii de „abordare” cât mai subtilă și mai plăcută totodată. Partea proastă însă, era faptul că eu nu aveam nici un fel de experiență, în situații de acest fel.
Eram doar un flăcău în toată regula și atât. Nimic mai mult. Încă.
-Ia mai tacă-ți fleanca, că băiatul ăsta o să ajungă cât de curând un mare campion. Ai de învățat de la el „grupa mare” și ia și mai pune și tu ceva pe tine, că aici nu suntem la nudiști. Îi răspunse „bunică-su”.
-Nuuu! Lăsa-ți, nu-i nevoie! Mă trezii eu „bâzâind” gura fără mine, exact ca o muscă căzută în ulcica cu lapte.
-Ce măăă? Hai sictir! ĂĂĂ!… Scuză-mă, te rog, dar văd că ai prins glas. Asta e bine. Slavă Domnului! Sincer, mă cam speriași!, spuse moșulică, în timp ce „Fata Morgana” dispăru din peisaj undeva în casă, de unde adăugă strigând prin fereastra deschisă:
-Uite că nu i-a mâncat pisica limba. Haide, tati, că poate m-am înșelat și eu.
– Vă rog să mă iertați, dar cred că m-a cam zăpăcit căldura asta, intervin eu, încercând, în sfârșit, să salvez aparențele și simțind totodată că încep să-mi revin din șocul inițial.
-Aoleuuu! Mie îmi spui? În clipa asta, m-aș dezbrăca până și de piele, dacă ar fi posibil. Preluă „Albă ca Zăpada” care reintrase rapid în „scenă”, îmbrăcată numai cu puțin mai decent decât ceva mai devreme, doar cu un maiou foarte scurt în plus, după care, cu scuzele de rigoare se și „teleportă” în spatele casei, de unde a promis să se întoarcă foarte repede și unde aveam să aflu că exista o mică piscină.
Între timp, asumându-și prerogativele unei gazde civilizate și arătând cu mâna spre un fotoliu de răchită, ce făcea parte dintr-un grup așezat strategic în jurul unei mese, la umbra unui tei bătrân, moșulică mă invită să mă fac comod, eventual, dezbrăcându-mă de cămașă, după care, sub pretextul că trebuie să fiu cam deshidratat, mă întrebă dacă vreau să beau ceva, oferindu-mi la alegere, „Cico”, „Pepsi-Cola”, socată și citronadă din lămâie și miere făcute în casă, ori chiar vreo trei mărci de bere și două de vermut, cu sau fără apă minerală.
-Sau poate ți s-a cam făcut fomică? Pentru căldura asta, avem pregătite niște răcituri cum ar fi… și citez din memorie: salată de vinete cu maioneză și ardei copt, salată „Orientală”, salată „Boeuf“, salată de icre roșii, unt frecat cu măsline, ouă umplute cu pate de ficat și piftie de purcel, pregătite de aseară și puse la frigider, bașca niște brânzeturi și mezeluri în câteva variante, „agrementate” cu niște roșii și castraveți, totul completat cu pâine de casă, care cred eu că n-o vei uita așa de ușor. Am omis oare ceva? Eventual, dacă vrei totuși ceva cald, Domna Silvia, menajera și „îngerul nostru păzitor”, are cămara de alimente bine garnisită și de-abia așteaptă să-și demonstreze talentele culinare, așa că un șnițel, o friptură sau un cașcaval pane de exemplu, nu durează mai mult de 10 minute, pentru preparare.Iar ca desert, ce-ar putea fi mai potrivit acum, decât niște înghețată asortată?
Copleșit de atenția ce mi se acorda, dar și enervat de deranjul pe care îl provocasem, mai ceva decât dacă aș fi fost vreun prinț saudit, apelai involuntar la aroganța și ipocrizia mea deja binecunoscute în cercul meu de apropiați și crezând că îl voi „încuia” pe moșneag drept pedeapsă, am „decretat” foarte ritos și fără drept de apel:
-Uite ce este, unchiule! Nu știu cărui fapt mi-ați acordat mie atâta importanță, lucru pentru care totuși vă mulțumesc, dar dacă tot erați dispus la un asemenea efort, mă puteați întreba și pe mine mai dinainte, despre niște preferințe.
-Păi… că bine zici, tinere. I-a pune-mă, bre, nițeluș la încercare!
-Păi… uite! Dar… n-aș vrea să par chiar un penibil acum, fiindcă încă n-au ieșit pe piață. Poate peste vreo… 3-4 săptămâni.
-Hai zi, bădie! Acum nu te mai codi!
-Nu se cade să mă obrăznicesc tocmai cu dumneavoastră, care ați dovedit atâta bunăvoință. Zic eu, rușinându-mă și răzgândindu-mă brusc.
-Treaba ta, prietene, dar eu ți-am promis că voi fi un foarte bun amfitrion, așa că chiar mi-aș dori să știu că te-ai simțit bine la noi, ca eventual, să ne mai onorezi și altădată.
-Ei bine, ce mi-aș fi dorit eu, cel mai mult acum, ar fi fost o felie zdravănă de pepene cu pâine. Pepene verde, abia scos de la frigider, și cu pâine albă prăjită, dar, evident că va trebui să mai aștept poate chiar o lună încheiată, pentru așa ceva.
-Ba nu-i nevoie să mai aștepți nici măcar o clipită. Dumnezeule! Cum de am uitat să amintesc tocmai despre „piesa de rezistență”, fiindcă chiar avem un pepene de vreo 8 kg, rupt alaltăieri seară din vrej și băgat la frigider, unde tocmai te așteaptă. Rece și plin de zahăr, adică de fructoză, de fapt. Am chinuit-o destul și pe Dani, interzicându-i o zi întreagă să se atingă de el.
Azi-dimineață, mi-a zis că nici n-a mai putut dormi cu gândul la el toată noaptea. Asta este! Încă mai fac și eu greșeli. Trebuia să fi luat doi pepeni, nu unul singur, dar uite că nu m-am gândit, fiindcă nu sunt nici eu perfect. Așa că acum, i-a sosit, în sfârșit, și lui rândul.
-Uauuu! Nu pot să cred! Nu se poate! Chiar vă arde de glumă, sau sunteți cumva vreun vrăjitor?
-S-ar putea zice și așa, dar nu mi se potrivește nici cu una, nici cu cealaltă. Ți-am mai spus doar, că mi-aș dori să te simți bine la noi, așa că, aflând că pepenele verde este cea mai mare preferință a ta, n-am mai făcut altceva decât să mă conformez.
-Bine! Bine! Am înțeles și vă foarte mulțumesc. Dar de unde ați știut? Și de unde pepene, la ora asta?
-Hei! Și tu acum! Asta chiar este nițeluș mai secret, dar poate am să-ți spun cu altă ocazie. Acum, în nici un caz. De fapt, poate că chiar asta mi-e meseria, adică, să ghicesc gândurile oamenilor. Glumesc, bineînțeles, dar numai pe jumătate.
Acum îmi era foarte clar că omul ăsta, chiar își luase rolul foarte în serios. Eram extaziat. O asemenea surpriză, nu cred că ar mai fi lăsat pe cineva indiferent.
Ceva mai târziu, peste vreo lună și mai bine, când cred că eram la a șasea vizită pe care le-o făceam, aveam să aflu că moșulică al nostru, era de fapt unul dintre cei câțiva generali activi din Securitate în acel moment, ocazie cu care, am crezut că fac infarct pe loc.
De câte ori fusesem la ei, nu mă putusem abține să nu înjur și să nu blestem sistemul comunistoid cu așa-zișii comuniști ai lui cu tot (în realitate niște cațavenci sfertodocți) și asta, aproape non-stop. Și mai eram deja și îngrozitor de îndrăgostit de „Albă ca Zăpada”, care, dând dovadă de un rar oportunism, mă transfomase rapid în „cățelușul ei de companie” și nimic altceva. Pur și simplu.
Părea să aibă o satisfacție diabolică „de a mă ține legat în lesă”, pentru a putea ajunge oricând la mine, la nevoie, dar eu, niciodată la ea. Dar cum speranța moare ultima, eram deocamdată foarte mulțumit că fusesem acceptat în cercul ei de prieteni, de altfel, destul de select.
Tot ceea ce citisem eu până atunci despre acest sentiment atât de înălțător, părea să pălească definitiv față de ceea ce simțeam eu atunci, pentru prima dată în viața mea.
-Dar ce-ți făcură bre, comuniștii ăștia, de ești așa de oțărât pe ei, că doar oameni sunt și ei nu? – mă întrebă la un moment dat „moșulică,” devenit acum Domnul General, care „sărăcul” de el, nu era deloc chiar așa de bătrân cum părea. În realitate, deși arăta trecut de 70 de ani, aveam să aflu că încă nu împlinise nici 50, iar Daniela, nu era nepoata, ci chiar fiica lui, pe care o crescuse singur în ultimii 11 ani, de când îi murise soția din cauza unui icter galopant, la doar 30 de ani, la foarte scurt timp după ce băiatul lor de 6 ani, fusese accidentat mortal de un autobuz.
Ce aș fi putut să mai zic? Efectiv îmi redusese piuitul la zero. Eram pus la curent cu o mare tragedie familială, despre care nu le era deloc ușor să-mi vorbească, iar mie, în cazul acesta, nu-mi era deloc ușor să-i ascult, fără să nu dau și eu „apă la rațe”, cot la cot cu ei. Brrr! Îmi dau și acum lacrimile când îmi amintesc.
Le-am povestit și eu despre Bombonel și Bombonica.
Apoi, despre celebrul aparat de radio confiscat de Securitate, cu toate consecințele suportate.
Despre Școala de Corecție. Despre Giorgică Rădulescu, cel care mă tot bătea aprope zilnic în școala generală, până într-o zi, când am fost doar „la o mustață”, ca să-l omor prin sugrumare.
Despre milițianul care îmi făcuse pantalonii franjuri și cruce pe cap cu mașina de tuns, mie și prietenului meu și despre cum mă bătea taică-miu, fără nici un motiv, atunci când se îmbăta. Și de îmbătat, se îmbăta în fiecare zi, fără nicio excepție.
Inutil de altfel, fiindcă aveam să aflu că Domnul General cunoștea mai multe amănunte despre mine și familia mea, decât eu însumi.
Chiar îmi spuse la un moment dat ca să zic mersi, că am scăpat atât de ușor de fiecare dată. Doar că… chiar nu m-am întrebat niciodată cum de a fost posibil să scap atât de ieftin, când alții, pentru aceleași „boroboațe” sau asemănătoare, au avut mult mai mult de suferit?
La un moment dat, chiar mi-a zis că va trebui să mă maturizez și eu odată și odată și să nu mai spun oricui ceea ce gândesc eu, deoarece trăim vremuri foarte complicate și s-ar putea ca într-un final s-o pățesc mult mai urât, așa că prudența și dedublarea personalității, rămân totuși pionii de bază ai înțelepciunii.
Au urmat alte și alte pilde și exemple, menite să mă facă să înțeleg că în realitate suntem departe de acel „tărâm fermecat”, care să ne asigure o „dolce far niente” și că de fapt, viața nu este decât o luptă continuă, unde vom mai lua și unele decizii greșite, dar din care trebuie neapărat să învățăm, pentru a le evita pe viitor.
Ciudate vorbe, venind din partea unui general din Securitate, cărora atunci nu le-am acordat o importanță prea mare, dar care acum mi-ar fi sugerat ideea că Generalul încearca să-mi spună ceva.
Ceva ce necesita o încredere totală din partea lui și mult discernământ din partea mea, așa că deocamdată încă mă tatona, sperând probabil să găsescă în persoana mea ceea ce căuta.
Acum, sunt convins că de fapt el urmărea să transmită cuiva (care să fie mult mai tânăr, dar care să și merite), un mare secret, presimțind, sau mai probabil știind, că nu mai are prea mult de trăit.
Și întradevăr, aveam să aflu (mult mai târziu), că nu a mai trăit decât un an și jumătate de atunci, dacă nu cumva o fi fost vreun aranjament pentru a i se pierde urma. Habar nu am!
Cert este că eu (după ce mai dădusem o tură de patru luni pe la Școala de Corecție) deja fusesem selectat și plecasem într-o țară occidentală, cu acte în regulă și începusem cursurile unei facultăți cu profil militar foarte strict (în urma unui acord de colaborare ale celor două guverne), fără a mai avea deocamdată, vreun contact cu cineva din țară.
Dar uite că iar am „reușit” să mă pierd în perifraze, „arzând” fără să vreau o etapă destul de importantă, așa că mă voi întoarce la momentul inițial al primei mele vizite făcute acestei familii nonconformiste (lipsite de prejudecăți și inhibiții), în urma căreia au urmat alte zeci de vizite, stopate într-un final de o întâmplare absolut nefericită și imprevizibilă. Sau cel puțin, așa am crezut eu atunci.”
George Sima -va urma-
Foto, preluare internet
