Vrăjitoarea. Locuia la subsol pe strada mea. Acolo unde, la alte clădiri, era beciul, la ea era casa. O cămăruță cât o cutie de pantofi, cu o ferestruică gătită ca o pațachină. Avea o perdeluță roz, croșetată, ruptă pe alocuri, pe care erau agățate flori roșii din plastic, pătat de muște, și beteală aurie.
Vara și primăvara, geamurile erau date de perete și de acolo venea un frig necunoscut, fierbinte și ca gheața deopotrivă, un frig ciudat, care aducea miresme de ojă, vanilie, fum de țigară, mucegai și cafea. Afară era cald de mureai, dar în dreptul ferestrei era o boare de cavou, răcoare de întuneric. Îmi plăcea la nebunie, dar mă și speria. Voiam să fug, dar ceva mă chema.
Acolo trăia ea. Vrăjitoarea. O frumusețe de femeie cum numai în cărțile de povești mai vedeam. Cu un păr negru, ondulat, cu pielea obrazului albă și niște ochi care-ți luau mințile. Un verde-gri, cum de puține ori am mai întâlnit în viața mea. Nu știam dacă are copii, nu știam să aibă pe nimeni și locuia acolo din mila proprietarilor, care au transformat beciul într-o cameră. Poate că avea 30 de ani? Poate 26? Habar n-am. Oricum, era minunată.
Nu i-am cunoscut numele real, decât după ce a murit. Vecinii spuneau că ghicește în bobi, în zaț de cafea și că „deschide cartea”.
„Cum adică, deschide cartea?” am întrebat-o pe bunica mea, Bențoaia, care, în clipa aia, nu știu ce cotrobăia în curul unei găini cam chioambe. Pesemne o căuta de ouă, că parcă îi vedeam degetele cum ajung pe interior până la cioc.
„Jaj, Istenem, őrült gyerek! Gyere ide! Să nu te prind că meri la vrăjitoare, că dracu-i al tău! Amu te spun la mumă-ta și îi vide tu!” mă amenința Bențoaia, ridicând găina deasupra capului ca pe o ghioagă.
„Da’ zi-mi și mie cum e cu cartea aia? Dacă mă duc cu Abecedaru’ îmi ghicește?”
„Tulai, Doamnie, că nu să opreștie, bolânda! O țâne cu bozgoanele! Mno, prostană, cartea e păntru învățat, nu păntru hocus-pocus!”
Și se pornea pe tulăit, de n-o mai oprea nimeni. Fugeam și o lăsam în plata Domnului. Pentru scurtă vreme, uitam de vrăjitoare. Dar, de fiecare dată când treceam prin fața casei unde locuia, locul mă atrăgea ca o înghețată cu ciocolată și cacao nițel topită.
Vecinii povesteau că femeia ghicește cu precizie. Îți zicea când o să mori și ce boală o să faci. Știa dacă minți și ghicea sexul copilului dintr-o femeie doar dacă se uita la ea. Chiar și când sarcina era mică de tot, cât o sămânțică. Cică o lua de mână, o privea în ochi pe viitoarea mamă și, gata! Vedea tot.
Când mama a rămas însărcinată, vrăjitoarea a oprit-o pe stradă și i-a spus: „Ilenuță, o să faci un băiat blond, frumos și cuminte. Mari necazuri o să ai cu el, dar să nu te temi, o să fie bine până la urmă, ai să vezi!” Și chiar așa s-a întâmplat. Era să-l pierdem pe Doruleț, din cauză că Bențoaia l-a uitat afară, dormind în cărucior, în noiembrie.
Vrăjitoarea asta nu cere nimic, nici bani, nici mâncare. Dar acceptă orice îi dădeai.
Eu căscam gura la tot ce vorbeau vecinii pe la porți sau la crâșmă, când mă duceam la Gogoșaru ca să-l iau pe tata acasă. Căscam gura, ochii și, în special, urechile. Pâlnie! „O știi pe Gorița lu’ nea Ilie? Femeia aia scundă, grasă, cu peliță pă ochiu’ drept? S-a dus într-o seară la vrăjitoare și i-a cerut să-i facă un farmec, ca să vie Nicu acasă. Nicu, bărbatul său! Mare ocnă! Avea câte-o amantă pă fiecare stradă, că erea frumooos, mai știi ce chipeș erea? Pă Gorița a luat-o pentru avere, că tac-so avusese o crâșmă în Grivița pe vremuri… E și boccie și a dracu’, îl persecută pe bietu’ Nicu, da și el idiot! Mai bine sărac lipit, dăcât cu o tânpită ca Gorița!”
Ei, și cică Gorița asta s-a dus la vrăjitoare cu un cocoș negru, mare și gras. O splendoare! I l-a dat. Plângea și își rupea țoalele de pe ea: „Îl vreau pă Nicu! Să vină Nicu! Să mă vadă frumoasă numai pă mine și să nu mai plece la curve!”
Vrăjitoarei, cât era ea de vrăjitoare și de manipulatoare, parcă i-a stat aeru-n gât.
