Autor Răzvan Gheorghe
„Când eroul Aurel State s-a aruncat în gol de pe acoperișul Securității Uranus pentru a nu-și trăda prietenii sub tortură. 12 ani în Siberii de gheață și 8 ani în temnițele de ”acasă”. Măreția unui titan al rezistenței anticomuniste.
Ori de câte ori se întâmplă să scriu despre Aurel State sunt năpădit, inevitabil, de emoții și sentimente amestecate. E un titan al rezistenței anticomuniste, cu 12 ani petrecuți în lagărele siberiene, fiindcă a refuzat categoric să-și încalce jurământul față de Patrie și Rege, urmați de alți 8, abominabili, în temnițele de ”acasă”, care se vor dovedi, pentru numeroși eroi ai Armatei Regale, mai crâncene și mai letale decât Siberiile de gheață.
Călcat în picioare săptămâni în șir de criminalul psihopat Gheorghe Enoiu și de brutele lui acefale, în anchete ale căror chinuri întrec orice închipuire, în cugetul lui Aurel State încolțește gândul sinuciderii, pentru a nu fi folosit de securiști, prin ”mărturii” smulse sub cea mai bestială tortură, împotriva altor nevinovați. Nici mai mult, nici mai puțin, tânărul își îmbrâncește gardienii și urcă, parcă zburând, scara de incendiu, și se aruncă în gol de pe acoperișul Securității Uranus, dorindu-și cu toată ființa să moară. Înălțimea e considerabilă (câteva etaje), impactul îl zdrobește de scările de piatră și îi produce aproximativ 120 de fracturi, consemnate la dosar, dar, grație unui adevărat miracol, rămâne în viață, bântuit de faptul că l-a refuzat moartea. Urmează ani grei de temniță pe care-i execută fără să se plângă, infirm și bolnav, pradă unor dureri permanente, până în ꞌ64, fiind eliberat de la Aiud în ultimul lot, cel al nereeducaților, rămânând de nezdrobit de-a lungul reeducării coordonate de criminalul Gheorghe Crăciun.
Hăituit și supravegheat în permanență de Securitate, State va lăsa posterității o lucrare fundamentală a cărei valoare e inestimabilă în orice sistem de referință – ”Drumul Crucii”. Eroul Aurel State avea să moară la 19 noiembrie 1983, pe un pat de spital, oficial din pricina unui ulcer perforat, existând însă suspiciuni rezonabile că a fost asasinat de Securitate. Întreaga sa viață a pășit pe drumul Calvarului.
În 2021, în aprilie, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea fostului deținut politic. Aceasta e povestea lui.
Aurel State s-a născut la 29 aprilie 1921, în Godeni, Muscel, fiind primul dintre cei patru copii ai țăranilor Ion și Elisabeta. După ce urmează cursurile Școlii Normale din Câmpulung (1932-1940), se înscrie la Școala Militară de Ofițeri de Rezervă din Ploiești.
”În 1942 pleacă pe front în linia întâi, luptând în Batalionul 1 Vânători de Munte, trupele de elită ale Armatei Române de atunci. Se remarcă în bătăliile pentru cucerirea Sevastopolului și este decorat cu Virtutea Militară, cu Ordinul Mihai Viteazul, cea mai ilustră decorație românească de război, și cu Crucea de Fier. Fiind rănit în patru rânduri, este trimis de două ori în țară, dar, de îndată ce se restabilește, cere întoarcerea pe câmpul de luptă și, după ce soarta Frontului de Răsărit este pecetluită, în pofida faptului că e avertizat că merge la pieire sigură, se consideră dator să lupte până la capăt pentru cauzele pe care le asumă, fie și pierdute”, punctează Anca Crivăț, în Prefață la ”Drumul crucii. Amintiri de pe front și din gulaguri”, Editura Rost, 2014.
Aurel State cade prizonier în Crimeea, la 12 mai 1944, în aceeași perioadă cu Aurelian Gulan, la rându-i strălucit ofițer al Armatei Regale, care peste ani avea să-l descrie pe State: ”Un sublocotenent tânăr, un copil ca și mine… cu o privire angelică, o arătare biblică”. Tot atunci cade prizonier și George Fonea, care va deveni poetul prizonierilor români din URSS. Alături de numeroși alți eroi ai Armatei Regale, vor cunoaște oroarea lagărelor siberiene. Condamnat la 25 de ani și azvârlit în Gulag, Aurel State va executa 12, trecând prin Gorki, Oranki, Simferopol, Vorkuta, Donbass, Stalingrad și Sverdlovsk, dar probabil că abominabilul itinerariu va fi fost mai amplu.
De-a lungul anilor de calvar, le va trimite călăilor sovietici o serie de memorii incisive prin care va demonta acuzațiile mincinoase de ”criminal de război”, singura ”culpă” a lui State și a eroilor asemeni lui fiind că au ales să respecte onoarea și jurământul față de Patrie și Rege:
”Luptasem expus morții, ca și adversarul – dovadă cele patru răni, dar nu dădusem o palmă celor fără apărare și totuși, în numele justiției unei mari puteri, eram trecut în rândul nelegiuiților”. (”Drumul crucii. Amintiri de pe front și din gulaguri”, partea a II-a, ”La apa Vavilonului”).
După 12 ani de suferințe și umilințe siberiene, timp în care cei mai mulți și-au lăsat oasele pe acolo, Aurel State și ceilalți eroi supraviețuitori ai Armatei Regale sunt repatriați, dar asta doar pentru a intra în temnițele de ”acasă”, care aveau să se dovedească chiar mai crâncene și mai letale, pentru numeroși militari de carieră, decât Siberiile de gheață.
Pentru a înțelege diferența de optică a autorităților comuniste genocidare de la București, comparativ cu alte zone ale Europei, situate dincolo de Cortina de fier, scriitorul și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea contextualizează, în volumul ”Călău și victimă” (Editura Ex Ponto, Constanța, 2015):
”După întrevederea lui Adenauer cu Hrușcov și Bulganin, în septembrie 1955, ultimii prizonieri germani au fost repatriați. Celor ajunși în Republica Federală Germană li s-a organizat o primire triumfală; au fost supuși unor examene medicale complexe, iar cei bolnavi au fost internați în complexul de spitale pentru boli de detenție de la Bayreuth, fiecare caz a fost examinat cu atenție și soluționat, oamenii reintrând în normalitate.
Repatrierea spaniolilor supraviețuitori ai celebrei Divizion Azul, Divizia Albastră, formată exclusiv din voluntari care luptaseră pe frontul Leningradului și având printre comandanți pe legendarul căpitan Palacios, s-a făcut pe bordul unei nave franceze pe care s-au îmbarcat la Odesa. În patrie, guvernul franchist le-a organizat o grandioasă primire oficială după ce zeci de mii de oameni veniseră să asiste la acostarea vaporului”.
nsă eroii Armatei Regale (decorați pe toate fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial) vor fi primiți în țară, în 1955, ca niște ”dușmani ai poporului”, pornind de la drumul de întoarcere, în cele mai umilitoare lipsuri și condiții, până la ostracizarea lor permanentă și la asmuțirea copoilor Securității, în vederea fabricării unor dosare în conformitate cu tiparele vremii. Lui State i se deschide, evident, un mizerabil dosar de ”legionarism” – marea obsesie a comuniștilor și a Securității (scoasă de la naftalină și în zilele noastre) –, deși NU exista nici cea mai mică dovadă în acest sens.
Deschid o scurtă paranteză, pentru o mai bună înțelegere a situației. Pe când avea doar 18 ani, în 1939, Siguranța carlistă îl suspectase pe Aurel State, de asemenea, de ”legionarism”, pe atunci, în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, o astfel de acuzație fiind la modă, chiar dacă nu devenise la fel de obsesivă ca mai târziu. Adolescentul avea să fie arestat și torturat timp de o săptămână, însă zbirii Siguranței au fost nevoiți să-l elibereze, întrucât nu au avut probe pentru a-l pune sub acuzare. Chiar și așa, eticheta de ”legionar” – repetăm, fără nicio susținere, fiindcă învingătorii o lipesc unde vor – îl va urmări și în anii războiului, deși nimeni nu i-a putut reproșa vreodată ceva concret.
Însă Securitatea genocidară nu avea nevoie de dovezi, nici măcar de indicii sau fapte, ci doar de victime, cât mai multe victime. Așa că lui Aurel State îi este fabricat dosarul de ”legionarism”, în care mai e acuzat, potrivit acelorași tipare ale epocii, de ”agitație dușmănoasă” și ”activitate contrarevoluționară” – stereotipuri paralele cu orice realitate care au stat la baza sutelor de mii de condamnări politice (a se citi poliție politică) și la temelia genocidului comunist. Acuzațiile aduse lui State sunt la fel de ”reale” ca cele de ”criminal de război” pe care i le puseseră în cârcă criminalii sovietici.
Drept urmare, Aurel State e arestat cu brutalitate chiar din Preventoriul studențesc TBC, unde se internase pentru a-și trata o cavernă în plămân dobândită în Siberia, după ce fusese admis primul la secția de germană a Facultății de Limbi Străine din București. Avea 34 de ani. Viața i se frângea din nou și din nou.
State e dus la Securitatea Uranus și încape pe mâinile lui Gheorghe Enoiu, șeful psihopat și criminal al Serviciului Anchete Penale din cadrul Direcției a VIII-a a Securității. E torturat abominabil de zbirii acestuia, la fel de criminali, dar și de Enoiu personal, poreclit ”Măcelarul de la Interne”, întrucât obișnuia să își acopere cămașa cu un cearceaf pentru a nu se păta cu sângele victimelor călcate în picioare, izbite cu pumnii / bulanele sau supuse la diverse alte chinuri.
Desfigurat în bătăi și cazne, ajuns în celulă, între anchete, tânărul devine bântuit de o idee:
”Am început să gândesc și să răzgândesc ideea de a ieși din scenă, pentru a împiedica folosirea mea împotriva oamenilor; chiar dacă negai că l-ai fi cunoscut pe cel de care erai întrebat, el tot ajungea să fie suspect. (…)
