I-am dat foc lui Stalin!
„Povestea arestării mele începe la data de 8 noiembrie 1947, când împreună cu alți colegi de-ai mei de la Liceul „Regele Mihai I” din București, participam la manifestările legate de ziua Majestății Sale, în fața Palatului Regal. Era o atmosferă de entuziasm, lumea ovaționa și striga „Regele și Patria!” Era tulburător!
Cine a trăit vreodată acele clipe de bucurie știe ce înseamnă asta! La un moment dat, în Piață, și-a făcut apariția un grup gălăgios, format din muncitori de la „Grivița Roșie”, care începuseră să ne agreseze. Ne înjurau, scuipau, strigau: „Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus!” A ieșit un mare scandal, în timpul căruia, unii dintre manifestanții pro – Rege au început să dea foc mașinilor prezente acolo și să incendieze portretele lui I.V. Stalin. M-am revoltat și eu, așa că, m-am apropiat de ei și am dat și eu foc unui tablou. Scrum s-a făcut!
Șase securiști, mi-au legat mâinile la spate și mi-au pus pe ochi niște ochelari, prin care nu vedeam absolut nimic
Pe data de 28 iunie 1948 eram acasă, la Otopeni, și mă pregăteam pentru examenul de sfârșit de an al liceului Regele Mihai I, fiind în clasa a VIII-a. În noaptea acelei zile, de 28 iunie 1948, la orele 24, am fost trezit din somn, într-un zgomot infernal. Am auzit pe cineva urlând: „Cine este Sandu Mateescu?”
Toți frații mei și părinții aveau deja mâinile sus și erau aliniați cu fețele la perete. După ce am fost și eu descoperit de șase securiști, mi-au legat mâinile la spate și mi-au pus pe ochi niște ochelari, prin care nu vedeam absolut nimic. Unul dintre indivizi m-a lovit după ceafă, foarte tare, cu siguranță a folosit un pistol, pentru că mi-am pierdut cunoștința și câteva minute n-am mai știut de mine. După ce mi-am revenit, cât de cât, m-au împins de la spate și m-au urcat într-o mașină. În urma mea, au rămas părinții plângând și strigând la ei, disperați:
„Unde îl duceți, domnilor, că mâine are examen la liceu?!” Unul dintre securiști a răspuns, râzând: „Examenul îl va da la noi!” Și am plecat.
După multe ocolișuri, pe care le-au făcut cu mașina prin București, mi-am putut dat seama că mă duceau la Interne, fiindcă la grădina restaurantului Cina cânta Gică Petrescu. Îl auzeam.
Am ajuns, într-un târziu. Securiștii m-au coborât la subsolurile clădirii, dar aveam ochelarii încă la ochi și palmele la ceafă. Mă dureau. Au deschis o ușă metalică, mi-au scos ochelarii și, cu un picior în fund, m-au aruncat într-o celulă, cu scaune și o masă de beton. Acolo mai erau două paturi. Într-unul stătea un bărbat cu o figură sinistră, avea barbă albă și păr alb. El mi-a spus așa: “Nu te teme de mine, fiindcă eu sunt doctorul Cârstea, medicul Regelui Mihai, de la Sinaia.”
După circa zece zile, în care n-am știut de ce am fost ridicat, m-au scos afară din celulă și m-au dus la etajul patru sau cinci, unde a început interogatoriul. Totul a decurs așa cum a dorit „domnul Liviu”. Dacă nu scriam așa cum dicta el, mă bătea cu un baston de cauciuc. Dădea în mine ca într-un lemn, mă lovea cu bucurie, îi sticleau ochii, se vedea că îi place ce face, iar urletele mele de durere îl stârneau și mai mult. Simțeam cum fiecare centimetru de carne e măcinat, că mă transform în nimic, credeam că mor în fiecare secundă și se termină totul, la un moment dat leșinam și iar mă trezeam, apoi sughițam de usturime. În tot acest timp, picioarele îmi erau legate cu un lanț, de care atârna o bilă de metal, foarte grea.
Tot în fața anchetatorului se făceau confruntările între elevi, care erau 52 la număr. Era foarte sadic „domnul Liviu”! După ce ne bătea, mânca în fața noastră fripturi aduse de la restaurant și bea vin roșu. Știa că noi suntem morți de foame, dar adora să ne chinuie, se bucura imens când vedea cum înghițim în sec și amețeam de atâta poftă și foame.
M-au ținut patru zile la Interne, unde am mâncat bătaie mereu, după care ne-au dus pe toți la Închisoarea Jilava. Aici ni s-a aplicat un regim de lichidare. Mâncam ciorbă din coji de cartofi, linte și terci. Stăteam 75 de persoane într-o celulă. Pe fiecare pat erau o rogojină și o pătură, luată de pe cai, cu un miros insuportabil. Ne făceam nevoile într-un hârdău care duhnea de-ți venea să verși. Celula avea fereastra blocată cu scânduri și nu vedeam lumina soarelui. Nu mai știam când e zi sau când e noapte.
La proces, la Curtea Marțială, ne-a dus legați, doi câte doi. Un procuror a dat citire actului de acuzare, care era o făcătură de neimaginat. Eram acuzați că am luat parte la exerciții de tragere în Munții Ceahlăului, ceea ce era o minciună abjectă. Deși am fost condamnat doar la șase luni de închisoare, m-au ținut încă trei luni, până pe data de 31 martie 1949. Și pot să spun că am fost norocos. Tata îi ducea mereu lapte șefului Poliției Capitalei, și așa a obținut…iertarea mea.
La eliberare, am fost băgați cu toții într-o cameră, unde am fost dezbrăcați în pielea goală și, cu unelte speciale, gardienii ne-au controlat în anus, ca să nu cumva să scoatem afară bilețele cu informații și mesaje de la cei lăsați în închisoare.
Anchetatorii ne-au luat apoi declarații scrise obligându-ne să nu consemnăm nimic despre incidentele din Piață legate de arderea tablourilor lui Stalin. Apoi, ne-au amenințat să nu spunem nimic nimănui pe unde am fost și cum am fost tratați.
Când am ajuns acasă am găsit ordinul Ministerului Învățământului, în care scria, clar, că sunt eliminat din toate școlile și că nu mai am dreptul să învăț carte mai departe. După ce a murit Stalin și i s-au demolat toate statuile din țară, am fost cu tata la ministrul Ștefan Voitec, în speranța reabilitării. L-am întrebat:
-Cu ce sunt eu mai vinovat că am incendiat, de ziua Regelui, un afiș cu portretul lui Stalin, față de actualul regim care i-a dărâmat statuile și i-a dat jos tablourile de pe pereți?
Voitec mi-a răspuns:
-Tovarășe, aceasta a fost politica partidului și eu nu am voie să comentez.
La Otopeni, acasă, nu am fost protejat nici de frați, nici de mama. Doar tata ținea cu mine, pentru că îi ura pe comuniști. Unul dintre frații mei, Titi Mateescu, care era pe vremea aceea locotenent la Regimentul nr. 2 Pionieri din Otopeni, m-a amenințat că dacă se va întoarce acasă, și mă va găși, o să mă împuște. În fața părinților noștri, a motivat că, dacă se află la Partid faptul că el are un frate condamnat politic, o să fie dat afară din rândul cadrelor militare. Și nu dorea să-și riște cariera din cauza unuia ca mine. Tot el s-a dus la Cercul Militar, a aranjat cu cei de acolo, să fiu încorporat, pentru că aveam 21 de ani, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la o unitate de muncă a DGSM. Aici, am trăit cea mai neagră perioadă din viața mea. Aveam normă de excavat: opt metri cubi de pământ, zilnic. Nu am putut executa norma, dar un comandant, aflând că am făcut opt ani de sculptură și că știam să desenez, m-a numit secretarul lui, la biroul de statistică al Canalului. În cea mai “fericită” zi înregistram opt morți!
Calvarul vieții mele nu s-a terminat odată cu lăsarea la vatră de pe Canalul Dunăre-Marea-Neagră. A urmat, după aceea, hărțuirea de către oamenii securității. La Predeal, unde mă angajasem, la primărie, m-a dat afară secretarul de partid al orașului, Titileanu Constantin, care m-a verificat și a aflat că am fost deținut politic. La Brașov, angajat ca merceolog principal, am fost preluat de către maiorul Kramer Ion. Acesta mă chema în fiecare lună să dau note explicative, în care să scriu unde am fost, cu cine, ce am făcut, etc. Îmi înscena fel de fel de fapte, pe care eu nu le făcusem. Întrucât aveam ca sarcină să aprovizionez cu carburanți Trustul de Construcții Brașov, el urmărea să-și facă un plin de benzină pentru mașina proprie. De acest securist am scăpat numai pentru că, în timpul Revoluției din 1989, a fost omorât de revoluționarii de la Uzina Tractorul.
Am auzit că, între timp, la începutul anilor 90, nu știu cum a fost declarat „erou martir al revoluției”, ba l-au făcut și sfânt. Doamne Dumnezeule! Să te apuce râsul! Auzi, „erou martir”, un fost torționar securist!? Păi, atunci să nu-i uităm nici pe gardienii de la Jilava, de la Gherla sau de la Aiud, care în anii 50 băteau deținuții politic cu ranga la talpă și îi călcau în cizme. Să nu-i uităm pe cei care au distrus floarea intelectualității românești și să-i venerăm!… Te apucă sila!
Din fericire, după ce s-a sesizat mai multă lume, mai ales dintre cei care au avut de suferit de pe urma maiorului respectiv, autoritățile l-au scos de pe lista martirilor.
Dar eu sunt dezamăgit de toți. S-a întors lumea pe dos, vă spun eu! Cât o să ne mai rabde Dumnezeu? Eu am 84 de ani acum, o să plec curând de pe pământ, dar ce va rămâne? Ce se va alege de țara mea? Îmi poate răspunde cineva? Ce se va alege de țara mea?”
Alexandru Mateescu – 2011
