Din ciclul: „Noi muncim, nu gândim”
Îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar eu nu mai pot să fiu optimist. În primăvara lui ’90, am fost chiar exagerat de optimist și plin de entuziasm și speranță. Eram convins că odată scăpați de teroarea comunistoidă, în cel mult 5 ani îi vom întrece (ca nivel de trai) și pe nemți, fiindcă suntem un popor mult mai creativ decât ei, asta mi-e clar, numai că n-am reușit și nu reușim să ne fructificăm această calitate, fiindcă noi nu avem totuși ceea ce nemții au din belșug: seriozitate, autoexigență și disciplină.
Asta, ca să nu mai amintesc și de principala noastră meteahnă de a ne „descurca”, așa că destul de curând am înțeles că nu am fost decât un visător. Am confundat democrația cu anarhia, doctrinele politice cu dogmele religioase (care tind să se întrepătrundă), exigența cu superficialitatea („merge și așa”), modestia cu grandomania, respectul cu obediența, etc. și mai ales, nu ne mai vindecăm de orgolii.
N-aș vrea să mai amintesc și despre altruism, care oricum (deși ar fi fost condiția „sine qua non”), nu ne-a caracterizat nici în așa-zisul socialism, așa că… punct și de la capăt.
Atunci, în primăvara lui ’90, Silviu Brucan a lansat celebra alocuțiune precum că „ne vor trebui 20 de ani, ca să învățăm ce este democrația”. Doamne, ce l-am mai înjurat (până am făcut scurtă la limbă), ca să constat acum, că de fapt a fost chiar optimist.
Realitatea este că am compromis ideea de comunism, iar acum suntem foarte aproape să compromitem și ideea de capitalism democratic (pentru a câta oară?) pe când alte popoare, ca de exemplu maghiarii, polonezii, cehii, slovacii, slovenii, croații, lituanienii, letonienii, estonienii), au fost tot timpul deasupra noastră și atunci, dar și acum, luând ca referință PIB-ul pe cap de locuitor.
Asta, ca să nu mai vorbim despre Coreea de Sud bunăoară, care în 1975, era la jumătatea PIB-ului României (pe cap de locuitor), pentru că în 1990, să ajungă la nivelul Japoniei. Și puteți verifica datele statistice, ca să vă convingeți.
Noi de ce nu reușim oare?
Pentru noi, nu a fost bun nici socialismul (când produceam aproape numai „surogate”, doar de dragul unor orgolii patologice), dar nici cu capitalismul, nu reușim să facem pași înainte.
Ce dracului ar trebui să mai inventăm, oare, ca să ne urnim și noi odată din loc, are cineva idee?
Parcă am fi pur și simplu un popor blestemat. Un popor de oameni săraci (practic fără o clasă de mijloc), trăind într-o țară blagoslovită de Dumnezeu.
Mie unul, mi-e rușine să mă mai uit în ochii tinerilor. Le lăsăm ca moștenire o țară cu un potențial economic deloc de neglijat, dar săracă și plină de datorii pe deasupra.
La un moment dat, am citit niște îndemnuri pentru a boicota supermarket-urile, în sensul că mai bine să ne aprovizionăm cu alimente de la țărani. Toate bune și frumoase dar… care țărani?
Voi i-ați mai văzut pe undeva? A, da! Poate i-ați văzut, dar prin Spania, Italia, Germania etc.
Aș fi absolut de acord cu ideea de a cumpăra alimente de la țărani, cu condiția ca ei să mai și existe. Părerea mea este că își fac iluzii, cei care au astfel de inițiative.
Țăran este cel care trăiește de pe urma exploatării efective a unui teren agricol și nu cel care comercializează în baza unui „certificat de producător” (la piață, sau chiar în propria gospodărie), fructe și legume aduse (mai mult sau mai puțin legal) din Turcia.
Și v-o spun ca unul care trăiește de 15 ani în mediul rural. La noi în sat, nu mai există, practic, nici un țăran în adevăratul sens al cuvântului. Asta este valabil pentru cel puțin 60 de sate de jur înprejur, pe o rază de 15-20 km, pe care le-am cutreierat cu pasul.
Toți acei „țărani” care au mai rămas în țară și au un loc de muncă, fac naveta (sat-oraș-sat), inclusiv pentru aprovizionarea cu alimente. De unde credeți? De la supermarket-urile, din orașe. De ce?
Pentru că pământul este contaminat chimic de către industriile antediluviene inființate la ordinul celui mai „iubit fiu al poporui” și nu se mai poate face de mult, nici horticultură, nici viticultură și nici cultura mare.
În cel mai bun caz, se mai cultivă niște plante furajere pe ici pe colo și alea cu un randament foarte mic.
Este o situație care trenează de 40-50 de ani și dacă asta o fi realitatea la nivelul întregii țări…, dar nici nu vreau să mă mai gândesc, fiindcă deja mi se face rău.
Alte îndemnuri din partea unora care se declară patrioți, sună cam așa: nu mai cumpărați produse fabricate în străinătate, ci cumpărați produse autohtone, ca să încurajați economia românească. Teoretic, aș fi absolut de acord cu ei, dar practic, sunt mult prea sărac pentru a mai cumpăra produse românești (sau chinezești), care sunt de proastă calitate.
Am deja casa plină cu așa ceva, lucruri pe care nu le-am putut folosi, iar mie unul îmi ajunge. Acum nu-mi mai doresc decât lucruri de calitate, care chiar dacă sunt de 2-4 ori mai scumpe, în timp, s-au dovedit mult mai economice, datorită fiabilității.
Cel puțin am garanția că mă pot folosi de acele lucruri, fiindcă nu cred că îi convine cuiva să cumpere ceva chiar ieftin fiind, doar ca să facă poze cu acel ceva. Așa că vă rog s-o lăsați mai ușor cu patriotismul de complezență, care s-a dovedit a fi cu mult mai păgubos, decât o critică obiectivă și în timp util.
Nu de alta, dar acesta a fost unul din principalele motive pentru care România a intrat practic în recesiunea de la sfârșitul anilor ’80 și sper că nu-și mai dorește nimeni așa ceva și v-aș da doar un singur exemplu: cu puțin timp în urmă, m-am hotărât să schimb niște uși vechi la casa în care locuiesc, în ideea de a face o renovare pentru un grad mai ridicat de confort.
Fiind cu adevărat pătruns de ideea de a încuraja producătorii noștri autohtoni și, de ce nu și de niște prețuri mai accesibile bugetului meu de austeritate, am început să cutreier ca atare magazinele de specialitate. Numai că socoteala de acasă, nu s-a potrivit deloc cu cea din târg, fiindcă efectiv nu am găsit nici măcar o ușă fabricată la noi în țară, dar fără defecte, așa că în final, a trebuit să fac efortul de a cumpăra niște uși fabricate în Italia la un preț mai mult decât dublu, dar fără cusur.
Concluzia ar fi că putem găși lucruri scumpe dar slabe calitativ, dar nu vom găși niciodată, lucruri ieftine și de calitate, restul sunt doar povești, așa că ne învârtim într-un cerc vicios.
Voi, dacă țineți neapărat să aruncați cu banii (fiind poate și buni patrioți dar, încurajând în felul acesta superficialitatea), vă rog să o faceți și pentru mine, iar drept recunoștință, îmi voi sacrifica din timpul meu liber rugându-mă lui Dumnezeu pentru voi, ca să vă ierte de toate păcatele cele păcătoasele.
Ei ce spuneți, batem palma? Glumesc bineînțeles, dar numai pe jumătate.
Eu cred că ar fi mai util să-i lăsăm pe compatrioții noștri producători, să se orienteze către export. Dar ce să vezi? Altă belea. Acolo trebuie calitate, nene!
Dar numai așa ne-am putea vindeca de marea boală autohtonă numită „merge și așa”. Nu dragilor, nu mai „merge și așa” și-mi pare tare rău că trebuie să v-o spun, dar toate au o limită.
Deunăzi, am citit o postare foarte scurtă, dar care mi-a dat foarte mult de gândit, și care spunea cam așa: suntem singurul popor din lume, care învață copiii să fure (și să mintă aș zice eu) de mici. Cum? Cerându-le să învețe prima lor poezioară și anume, „Cățeluș cu părul creț” (care fura rața din coteț și se mai și jura, că n-a furat-o), ce se perpetuează în folclorul nostru autohton, făcând deja parte din „tradițiile” noastre culturale.
Eu unul m-am cutremurat când am realizat mesajul. Voi ce părere aveți? Cam cum vi se pare? Oare, chiar am „luat-o eu pe arătură”?
Aș vrea și părerea voastră sinceră și vă rog să nu mă menajați fiindcă am deja destul antrenament și dacă este cazul, țin bine la tăvăleală…
Nu, chiar nu pot să mai fiu optimist, poate alții mai tineri. Eu am obosit și v-o spun cu părere de rău. – Autor George Sima–
Foto preluare net.
