De Paști, mama, – de una singură, și doar cu 12% ajutor din partea mea (eram stelară și „aveam treabă” prin alte sisteme solare), – făcea apartamentul nostru din Militari să strălucească de curățenie. Pahar. Geamuri, băi, covoare, bucătărie.
Eram săraci, dar în Duminica cea sfântă, odăile păreau camerele unui palat. Mama le umplea cu flori de primăvară: narcise, lăcrămioare și lalele, schimba cuverturile de pe paturi (avea ea unele din catifea, pe care le punea doar de Crăciun și de Paști). Cobora din cer o lumină materială, care mă iubea nespus.
Mirosea a familie, a vanilie și-a friptură de pui, a ceapă verde și-a castravete abia tăiat. Noi nu mâncam miel. Mama era un fel de agent Clarice Starling din Tăcerea mieilor, pentru că nu suporta schema respectivă. Ne mulțumeam cu pui. Erau buni și ăia. Bine că-i aveam.
Ai mei ascultau muzică non-stop. Nu Variațiunile Goldberg, habar n-avea nea Fodor cine-i ăla și cum stă treaba cu variațiunile, dar era fan Aura Urziceanu, Beatles și Pompilia Stoian.
Seara, mama punea la pick-up un disc cu Elena Roizen care-i aducea lacrimi în ochi, cu Dunărea ei.
Sâmbătă seara, plecam cu prietenii la biserică. „Să nu vii dimineață!”, se ruga mama de mine.
”Cum să nu vin dimineața? Păi e coadă”.
Îmi amintesc că în anul în care împlineam 16 ani, tata a tot gustat din vinul cumpărat pentru ziua de Paști. S-a trotilat fantastic (mama bănuia că l-a amestecat cu votcă) și, ca să afle la ce oră mă întorc de la biserică, s-a culcat, bine-mersi, lângă ușa de la intrarea în apartament.
