Răzvan era mic și plin de muci la nas, bolnav-copt, la Bușteni. Avea vreo șase ani și făcea din belșug penicilină injectabilă.
Vaaai, ce mai durea nemernica asta de soluție, și eu am făcut sute în viața mea de fetiță. Plus Efitard și Moldamin, căci se lipeau bolile urâte de mine ca marca de scrisoare. Supliciu. Chin. Tortură. Scaunul și coroana din fier înroșit ale lui Doja.
Injecția teribilă pe care o făcea Răzvan-mic trebuia administrată la șase ore sau la opt, deci și noaptea. Venea iute doamna Ceciu, o asistentă harnică și punctuală. I-o înfigea în popou, cu o seringă din aia veche, din sticlă, grea și cu un aaaaaaac! Văleu! Nu ca astea de acum!
Răzvan era terminat! Mai că nu leșina de groază.
Ca să-l „ajute”, din dragoste, fratele lui mai mare, Daniel, i-a dat în mânuță o trompețică din plastic.
-Când îți bagă madam Ceciu acu` în cur, suflă în asta, cât poți tu de tare și nu te mai doare!
