„Domn e tac-tu, io-s tovarăș!”
Eram la țară, pe meleagurile unde s-a născut și a crescut mama, satul Iezeru, Jegălia. Anii 80, toamnă.
Făceau țuica, mirosea tot cerul a rachiu și-a pâine. Toți oamenii erau mai veseli și păreau mai tineri. Atunci am auzit povestea asta, pe care o aștern aici, ca s-o citiți și voi, prietenii mei.
Mi-a spus-o bunica mea, Ioana, născută-n 1927. Nu știu cum a venit vorba în seara ceea despre colectivizare. Cineva și-a amintit că în anii 50 nici țuică nu-i lăsau comuniștii să mai facă…
Și atunci, bunica, s-a pornit pe depănat. Rămăsese așa, cu privirile ațintite în focul care ardea în cuptorul din curte, de parcă de acolo își aduna vorbele…
Au trăit vremuri grele, de sărăcie și umilințe. Abia se născuse mama, în 1947, și erau cumplit de săraci. „Veneau de la primărie, comuniștii, să ne oblige să intrăm la colectivă. Ce ne mai mințeau! Arză-i-ar focu! Unii s-au dus, alții nu. Ne-au luat animalele din bătătură, capra, găinile… Dacă te împotriveai, te băteau, până te lăsau lat, plin de sânge, în țărână. Pe unii i-au omorât sau i-au băgat la pușcărie. Cine mai știa de ei? O dată luați, nu se mai întorceau. Dacă erai mai chibzuit, muncitor, și aveai ceva agoniseală erai trecut la chiaburi. Mă-ta era mică, o purtam în brațe, plângea de foame. Au venit și al noi. Bunică-tu, Lisandru, le-a zis: Domnilor, am luptat în război, pentru țară, am o fată mică, îi trebuie lapte. Nu-mi luați capra! Vă rog!
Un activist, urât la față, cu bube, și cu o privire de criminal, a ridicat mâna la el: Domn e tac-tu, io-s tovarăș! Noi vă vrem binele, iar voi, proștilor, nu vreți să ascultați! Las că vă facem noi să faceți ce trebuie!
Lisandru l-a privit în ochi și, cu gândul la noi, a tăcut. Ăia ne-au luat tot atunci. Parcă ne-au smuls sufletul din noi. Ne-a fost teamă. Te băgau la pușcărie pentru un sac de mălai, dacă îl ascundeai și nu-l dădeai lor. Erau oameni prin sat, care se dăduseră cu ei, pârau, ca să le fie lor bine…”- DFM
Cel mai mic dintre cei uciși de comuniști avea 14 ani
Dar unde a prins acest bine forțat? Toată țara a gemut și a protestat împotriva colectivizării. Mii se țărani au fost uciși sau trimiși la pușcărie pentru vini imaginare.
Unul din cele mai dramatice episoade ale revoltelor țăranilor români împotriva colectivizării a avut loc la 4 decembrie 1957, în satul Vadu Roșca, județul Vrancea.
Vreme de patru zile, aceștia s-au organizat pentru a împiedica intrarea echipelor de colectivizare în sat, reușind să îl transforme într-o adevărată fortăreață. „Ei s-au grupat în patrule, au stabilit ca bătutul clopotului să fie semnal pentru alarmarea oamenilor în caz de pericol și au format baricade pentru a împiedica intrarea oricui ar fi încercat să îi forțeze să semneze cereri de intrare în colectiv. Reacția autorităților nu s-a lăsat prea mult așteptată. La 4 decembrie, satul a fost înconjurat de zeci de mașini cu trupe de Securitate înarmate, care au deschis focul asupra mulțimii adunate la marginea satului. (sursa: Memorial Sighet, „Vadu Roșca, Vrancea, 1-4 decembrie 1957. Revolta împotriva colectivizării”)
„Represiunea, condusa direct de Nicolae Ceaușescu – pe atunci general cu două stele în armată, șeful Direcției Superioare Politice a Armatei, s-a soldat cu un scor notabil: nouă țărani au fost împușcați, patruzeci și opt au fost răniți, optsprezece au primit condamnări grele de închisoare. Cel mai mic dintre cei morți se numea Ion Arcan, avea doar 14 ani și a fost împușcat in clopotnița de la biserica, de unde încerca, trăgând clopotul, sa scoată oamenii la rebeliune, pe ulița satului. Printre cei împușcați se afla și o mama – Dana Radu (28 ani), care a lăsat în urmă trei copii.
Acțiunea în forță a lui Ceaușescu la Vadu Roșca se pare ca a luat prin surprindere conducerea Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej preferând, conform stenogramelor, alte mijloace pentru liniștirea țăranilor.
Și atunci Ceaușescu a hotãrît sã tragă în țărani
Iată mai jos mărturia lui Gheorghe Apostol, secretar – general al PMR între anii 1954 – 1955.
„Evenimentul s-a petrecut în 1957 la Vadu Roșca, Vrancea. Dej era bolnav la Timișul de Jos. Și eu îi țineam locul. Și mi se aduce la cunoștință de către Ceaușescu cã în județul Vrancea sînt niște acțiuni potrivnice cooperativizării. Și cã el trebuie sã meargă acolo. Du-te, dragă, du-te! Și a plecat la Focșani. S-a înțeles cu Drăghici ca sã-i pună la dispoziție un detașament al Securității„.
„La Vadu Roșca toate încercările făcute de Comitetul județean sau regional, cum era atunci, nu i-a convins pe țărani sã intre în cooperativa [agricolă] de producție. A fost imobilizat primul secretar, i-au spart cauciucurile, sã n-aibă cu ce sã plece, sã rãmînã în comună la ei. Și-a plecat ăla pe jos. Și s-a dus Ceaușescu sã facã ordine. Țãranii erau foarte bine organizați. Când Ceaușescu a plecat din Focșani cu trupa de securitate dupã el, țăranii din Vadu Roșca au fost anunțați. S-au mobilizat cu ce-au gãsit: cu furci, cu topoare, cu unelte agricole. L-au așteptat. Era o singurã intrare în comuna asta, o comunã micã pe malul Siretului. Țăranii s-au așezat astfel: cei bãtrîni mai la spate, pe urmã erau de vîrstã mijlocie, apoi tineretul, copiii și femeile. Copiii împreunã cu femeile în primele rînduri.
Ceaușescu s-a dat jos din mașină și a început sã intre în vorbă cu ei. Cã a auzit că se opun cooperativizării… cã altă cale nu există pentru țărănimea română, cã sunt multe avantaje pe care țăranii le pot obține dacă lucrează mecanic pământul cu sprijinul statului prin SMT-uri, ș.a.m.d.
Și țăranii au spus: „Deocamdatã, noi mai așteptăm. Cînd o sã hotãrâm noi, vã anunțãm”.
Ceaușescu nu s-a lãsat. A început sã se cam răstească la ei. Țăranii i-au spus: „Tovarãșe sau domnule, noi nu mai stăm de vorbă cu dumneata! Dumneata nu știi sã stai de vorbã cu oamenii.”
Ceaușescu a cerut ca toată lumea să se întoarcă la locuințele lor.
„Nu, d-ta te duci acasă! Noi suntem acasă. Comuna e a noastră. D-ta ești străin de comună, d-ta pleci!”
Și s-au încins lucrurile. Atunci [Ceaușescu] a dat dispoziție plutonului de securitate să se așeze în linie de tragere. La prima salvã [trasă] în sus, țãranii trebuiau sã se retragă în comună, fiecare la casele lor. Țăranii nu s-au retras. A tras a doua salvã. Țăranii nu s-au retras. Nici la a treia salvã țăranii nu s-au retras.
Și atunci [Ceaușescu] a hotãrît sã tragă [în țărani]. Și-a murit un număr de cetățeni în comuna asta. A venit Drãghici și m-a informat cã s-a întâmplat ceva la Vadu Roșca. Era sã fie omorît Ceaușescu.”
Cum, mă? Uite-așa, uite-așa… Și povestește ce spun eu.
Eu l-am anunțat imediat pe Dej. A venit Dej imediat la București. Și-a avut loc o ședință în cinci persoane: Dej, Pârvulescu, Drăghici, Ceaușescu și cu mine. Și Ceaușescu a arătat cã el era sã fie linșat. Că a fost în legitimă apărare, că a trebuit sã ia măsura asta [să tragă] ca sã scape cu viațã.
Dej era hotãrît sã-l scoată din funcție. Dar a intervenit Pârvulescu, zicînd cã dacã omul a fost în legitimã apãrare… Era mai bine sã-l lãsãm sã moarã?! Mai bine sã moară țăranii decât el! L-a susținut și Drãghici.”
Din documentele Procuraturii R.P.R. trimise Comitetului Central al PMR în anul 1960 rezultă că numai între anii 1950-1953 au fost condamnați 89.401 țărani „pentru neîndeplinirea planului de cultură (adică nepredarea cotelor), dar și alți 80.007 pentru infracțiuni încadrate în articolul 183/1949: nedezmiriștiri, refuzul de a ieși la lucru, furtul din avutul obștesc, speculă, practicarea ilegală a meseriilor și comerțului sau… nestropitul pomilor și viei, nevăruitul pomilor etc.
Arestările au continuat și după 1952, mai ales în anii 1958-1962, când ofensiva pentru colectivizare s-a reluat, iar rezistența țăranilor a fost pe măsură.
Din statistica efectuată de Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului pe 93.000 fișe matricole penale rezultă că din totalul sentințelor emise de tribunalele militare un sfert (24,9%) erau aplicate țăranilor. După „originea socială”, 44,9% dintre condamnați erau țărani mijlocași, 31% țărani săraci, 17% chiaburi.
