„M-am născut între coșciuge”
Cel mai crud adevăr pe care îl aflăm încă din primii ani ai vieții este că într-o zi vom părăși această lume. Se spune că oamenii se nasc egali în fața lui Dumnezeu și în fața Marii Treceri, dar ceremonialul funebru și accesoriile de rigoare diferă de la caz la caz, în funcție de posibilitățile materiale și însemnătatea dispărutului, pentru familie și apropiați aceasta fiind ultima ocazie de a-i dovedi respectul și prețuirea.
Chiar dacă nu prea mai contează, una e ca mortul să stea trist și înghesuit într-un copîrșeu ieftin și nelăcuit și alta e să zîmbească liniștit, cu seninătate, la trecerea în lumea drepților, găzduit într-un sicriu fin, de stejar, cu încrustații și crucifix aurit. Există familii care la înmormîntarea unei rude țin să-și etaleze averea și să-și demonstreze importanța socială. Unii însă preferă să termine cît mai rapid și ieftin. Ca în viață.
„M-am născut între coșciuge…”
De mai bine de o jumătate de secol, Ion Stoica practică o meserie care multora le dă fiori pe șira spinării: anteprenor de pompe funebre. Este personajul principal al unui roman fascinant încă nescris. Secretele meseriei, din care a făcut între timp o artă, le-a deprins de la tatăl său. Pe vremuri, acesta era salariat al firmei de pompe funebre Ghiță Popescu, negustor de seamă, cunoscut de bucureștenii cu pretenții, din primele decenii ale secolului trecut.
Coșciuge ca la ei nu se mai găseau nicăieri. Frumoase, trainice, erau recunoscute imediat de gropari cînd făceau deshumările morților după șapte sau nouă ani. ”Ăsta-i copîrșeu de la București, aici e mîna lu’ Stoica! – spuneau oamenii”. Ion, urmașul lui, patronul firmei Stoica, își amintește că în copilărie era înconjurat de sicrie, casa în care locuia fiind ticsită cu ele.
„Eu cînd am deschis ochii pe lumea asta, n-am zis mamă, n-am zis tată. Am zis: dric! Țin minte și acum aroma aia de lemn, de brad proaspăt tăiat, mirosul lacului sau al stejarului uscat. Toată ziua mă jucam printre ele, era ceva de neînchipuit! Mă certa tata, că zgîriam lemnul și nu le mai putea vinde, da’ ce mie îmi păsa?! Mă ascundeam în coșciuge cu prietenii și făceam numai nebunii.”
Prima dată cînd a luat contact cu meseria de antreprenor de pompe funebre avea șapte ani. Legionarii tocmai îl împușcaseră pe Armand Călinescu și tatăl lui a fost chemat imediat la locul atentatului. Atunci l-a luat cu el și pe pișpirică de Ion, ca să vadă și el cu ce se „mănîncă” meseria asta. Marele om politic zăcea pe stradă într-o baltă de sînge. Imaginea o mai are și azi întipărită în memorie…
Nea Nelu Dric
Prin anii ’50, a preluat firma de la bătrînul lui tată și a continuat să facă ceea ce a învățat de la acesta. Pregătea înmormîntări, vindea coșciuge, organiza parastase. Apoi, de la firmă particulară a trecut la stat, așa cum prevedeau rigorile vremii. N-a avut însă niciodată carnet de partid, dar cunoștea bine culisele regimului opresiv din acea perioadă.
În anul 1970 a fost angajat și la Uniunea Scriitorilor, la secția administrativă, cu un salariu de 700 de lei pe lună. De-a lungul timpului, a cunoscut multe celebrități ale vremii, scriitori, pictori, poeți, oameni politici și pe unii dintre ei i-a pregătit pentru ultimul drum. Petrecea cu ei la masă, beau un șpriț împreună, mîncau o fripturică, rîdeau, povesteau. Apoi…
Intreprinderea de prestări servicii ținea de primărie. Avea monopolul în domeniu. „Toți scriitorii, academicienii și poeții, mari personalități din lumea muzicii sau teatrului care au murit după 1950 au fost îngropați de mine, eu m-am ocupat de înmormîntările lor, de coșciuge și ceremonial. Eram prieten cu mulți oameni de valoare. Cu Nichita Stănescu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Ion Băieșu, Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Tomiță Caragiu, Aurelian Andreescu, cu violonistul Ion Voicu. Tot eu m-am ocupat și de transportul și înmormîntarea marii cîntărețe Ileana Sărăroiu la cimitirul Sf. Vineri. Prietenii mi-au zis „nea Nelu Dric”. Așa mi-a rămas porecla. M-am cunoscut și cu generalul Ceacanica. Un adevărat domn. De la el am învățat cum să mă îmbrac. Avea niște toalete și era de-o pedanterie, cum rar mai întîlnești în ziua de azi!”
Partenera de afaceri a lui Ion Stoica este chiar Moartea. Acum pare că nu-l mai impresionează nimic. Și totuși… Singurii care îl ating în suflet pe lumea asta sînt copiii. Nu poate să-i vadă morți. De aceea nici nu confecționează coșciuge de dimensiuni mici. Nu le suportă!
„Știți de ce am slăbiciunea asta? Să vă spun: imediat după cutremurul din ’77 am fost chemat la vechea clădire a IML, era situată pe la Unirii, atunci. Morții, care mai de care mai desfigurați, erau întinși, unul lîngă celălalt. În curte a intrat o bătrînică plină de var. O căuta pe fiică-sa și pe nepotu-său. I-a găsit. Imaginea era de groază: fata bătrînei își ținea copilul de un an în brațe, așa cum îi prinsese cutremurul. În momentul acela, pe lîngă cele două cadavre, trece un colonel care se împiedică de capul copilului. Am văzut negru în fața ochilor. Mi-a venit să plîng. Am sărit la gîtul lui ca o fiară. El a zis calm, că s-a împiedicat și nu l-a văzut. Ei, de atunci eu nu mai pot să văd copil mort!”
Regele Cioabă, Elena Lupescu și Petru Groza…
Pe demnitarii comuniști Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Emil Bodnăraș, sau pe fratele Elenei Ceaușescu, tot el i-a pregătit pentru ultimul drum. ”Intram în Comitetul Central ca la mine în casă”, povestește Ion Stoica. „Pe toți îi știam, care e securist, care e trimis de ruși, care e informator. Dar nu mă interesa. Îmi vedeam de meseria mea. Cînd a murit Dej, la București venise lume din toată țara. Plîngeau în hohote după el. La moartea lui Bodnăraș era o iarnă grea. Îmi aduc aminte că tovarășii îl depuseseră la Mausoleul din Parcul Carol. Trei zile oamenii și-au luat rămas bun de la el. Niște soldați îl cărau dimineața afară, iar seara îl duceau înapoi în mausoleu. Săracii, de ei, erau deșelați, pentru că sicriul era foarte greu.”
Demnitarii comuniști nu intrau în biserică. Morții lor erau depuși în mausoleuri sau în aule, apoi, după o ceremonie solemnă, îngropați în cimitirul Sfînta Vineri din București, pe celebra alee a comuniștilor. Pe unele dintre cruci se mai deslușesc și azi steaua roșie sovietică sau secera și ciocanul. Familiile unora au renunțat însă la simbolurile comuniste, pe care le-au îndepărtat cu dalta, înlocuindu-le cu cruci.
După revoluție, firma lui Ion Stoica a adus din Bulgaria cadavrul vărului lui Fane Spoitoru, care s-a sinucis în pușcărie. Și pe Regele Cioabă l-a condus pe ultimul drum. De rămășițele pămîntești ale Elenei Lupescu, iubita Regelui Carol, tot Ion Stoica a avut grijă la întoarcera pe tărîmul strămoșesc.
Anii au trecut, lumea s-a schimbat, s-au schimbat și obiceiurile. Nea Nelu Dric a rămas la fel. Nostalgic, același perfecționist pentru care punctualitatea reprezintă cartea lui de vizită. „Nici înmormîntările nu mai sînt cum erau odată!”, mărturisește trist. „Înainte era fast, nu glumă. Păi, venea dricul, o frumusețe! Cele mai elegante se numeau Paris sau Viena. Paris era așa de înalt, că dricarul trebuia să dea jos crucifixul cînd trecea pe sub liniile de tramvai. Era tras de șase sau opt cai mascați. De-o parte și de alta mergeau cioclii, șase la număr, îmbrăcați în negru, cu mănuși albe și cu pălării. La sfîrșit urmau rudele mortului. Acum nu mai e așa. Locul dricului a fost luat de limuzine Mercedes.”
Păruială la capul mortului
Cel mai scump sicriu pe care l-a vîndut Ion Stoica a costat 2000 de dolari și era un exemplar splendid, unicat. A fost cumpărat de niște persoane cu dare de mînă, pentru o rudă de-a lor, care murise.
Negustorul e de părere că meșterii români fac niște coșciuge a-ntîia, cum rar găsești prin Europa. România chiar exportă în Italia sicrie și diverse obiecte specifice înmormîntărilor, care sînt foarte apreciate. Modelele sînt diferite, culorile variază de la negru, gri, bej, maron, roșcat, lemnul folosit cel mai des fiind stejarul.
După o viață întreagă în care a vîndut mii de „pardesie de lemn” Ion Stoica spune că a început să se teamă de moarte. Știe că ea vine și că omul nu are cum s-o înfrunte.
„Pe lumea asta sînt oameni și oameni. Am văzut cum unii, care erau plini de bani s-au luat la bătaie în cimitir, după ce și-au îngropat mortul. Scandalul a pornit de la avere. S-au îmbătat și…au stricat totul. Ei uită că pînă la urmă pleci de pe lumea asta doar între patru scînduri.”
La prima vedere, Ion Stoica pare un dur, care a uitat să mai zîmbească, mereu preocupat de afacerile lui. În spatele acestei aparențe, sufletul lui e de copil sensibil și uimit că timpul trece așa de repede. Are o fată căsătorită. Pe ginere l-a cooptat în firmă și se înțeleg foarte bine. A rămas singur, însă, pentru că soția a murit în urmă cu cinci ani. Îi duce dorul și parcă o așteaptă să vină. „În fața mea a murit”, povestește negustorul. „Mi-a spus că îi e rău, n-are aer. M-am repezit să deschid geamul, apoi am luat niște spirt, cu gîndul să-i fac o frecție la piept. Cît au durat toate astea? Un minut, două. Cînd am ajuns la ea, sărăcuța, murise. Cuminte, liniștită și senină, așa cum a fost toată viața. Port poza ei tot timpul cu mine, ia priviți-o ce femeie frumoasă era! O țin în dreptul inimii.”
De pe bucata veche de carton o tînără superbă, cu pletele în vînt, zîmbește fericită în soarele unui alt timp.
Dana Fodor/Răzvan Mateescu- 2002,
Foto D.F.M.
Fragment din volumul „Fetițele din cimitirul Roșu”
