26 ianuarie 2002. Cimitirul Ghencea civil, dis-de-dimineață.
Câini, milogi, lumânări, aurolaci, nostalgici, coroane de flori, noroi. Mult soare. Miros de pământ, miros de crud. Pensionarii aprind câte o lumânare și plâng. Cu lacrimi adevărate. Unii râd, de bucurie, că mai vorbesc cu cineva. Râd până li se hâțână protezele dentare, pe care le poartă cu mândrie de pe vremea lui Ceaușescu.
Alții vorbesc singuri. Cerșetorii cer colivă, dar nimeni nu s-a gândit să facă. Clopotul bate în dungă, dar nu pentru Ceaușescu. E o înmormântare mai sus…
La crucea iubitului fiu al Scorniceștiului, fiecare are ceva de reclamat. Un moș cu geaca ruptă povestește că lui i-a venit întreținerea pe noiembrie mai mult decât are pensia. Băbuțele din jur, îmbrăcate ca de duminică și mirosind a naftalină toate, huiduie în cor bucuroase: „Huuuooo!”
Un bărbat cu fes albastru înjură impozitele și curentul electric. Toți vorbesc în același timp.
O bătrânică din mulțime vrea cizme noi, că „astea vechile e găurite, maică, și-mi este deștile p-afară pân noroi, vai dă capu mieu….”
Un cetățean explică unui ziarist tinerel de la o agenție de știri ceva despre avioanele cu reacție. Fără nicio legătură cu Ceaușescu. Dar jurnalistul notează de zor, captivat. Lumea cască gura. Puțini înțeleg.
Cocoțată ca o nesimțită pe cavoul de lângă mormântul „marelui ctitor”, cu ciubotele pline de noroi, o muiere roșie la obraz și cu o căciulă de blană ține cuvântări:
„Păi cum s-a întâmplat la ROCAR, domle, când s-a răsculat muncitorii?” urlă cucoana, gata să facă un accident vasculat cerebral. „A venit poliția și i-a bătut, dă le-a sunat apa-n cap, a lovit și o fată care ierea gravidă. Niște nenorociți! Așa ie guvernanții dă acum.”
Oamenii o aplaudă.
„ Ce zice, maică?”, se interesează bătrâna care vrea cizme.
„Zice că era mai bine pă vremea lu Ceaușăscu…”, îi traduce cineva.
Soarele harnic încălzește crucile. Bate vântul, câinii latră. Gardienii din cimitir stau prin apropiere. Dacă se încaieră vizitatorii, Doamne ferește!, să poată interveni la timp.
Oamenii continuă să vină. Cu flori, cu lumânări, cu dor de tovarășu… Milogii sar. Cer pomană.
Pe la prânz, când discuțiile despre mărețele realizări sunt în toi, apar în cimitir patru bărbați. Amărâți. Doi dintre ei sunt chercheliți. Ceilalți reușesc să se țină pe picioare, cu demnitatea bețivului care privește cu un singur ochi, ca să vadă doar un drum. Se amestecă și ei prin mulțime și aprind lumânări, gata să-și dea foc. La sfârșit, își fac semnul crucii, de parcă ar cânta la balalaică. „Bem ceva?”, zice unul dintre ei. „Să ne dregem, dracu. Mergem la varice? Că aici ne-am cam făcut datoria…” Amicii încuviințează fericiți, scărpinându-se prin buzunare.
Între timp, un cetățean al patriei, chinuit de dorul „Iepocii dă aur”, zice trist:
