Ducu fusese dintotdeauna un elev bun, sârguincios și cuminte. E drept că-i și plăcuse să învețe. Reținea informația nouă ușor, ca-ntr-o joacă, bazându-se mai cu seamă pe o memorie vizuală ieșită din comun, care-l făcea să rețină un text aproape cuvânt cu cuvânt, odată ce-și amintea pe ce pagină și unde anume – în josul, la mijloc sau în partea de sus a acesteia – citise paragraful de care avea nevoie.
Desigur, nu iubea chiar toate materiile. Adora româna pentru că era fascinat deopotrivă de gramatică și literatură și pentru că materia în cauză nu-i ridicase niciodată probleme. Aceeași capacitate de a reține cu exactitate ceea ce-i cădea sub ochi l-a făcut să nu știe, nici măcar în primară, ce-s alea greșeli de ortografie. Nu neapărat c-ar fi fost la curent, mai ales pe-atunci, explicațiile științifice pe temă, dar cratimele și alte asemenea se așezau la locul lor doar pentru că puștiul apucase să le întâlnească în vreo carte de povești. Așa, de altfel, deprinsese tainele cititului încă de la grădiniță.
Curios din fire, o tot întrebase pe bunică-sa, pe stradă, ce scrie pe firmele magazinelor și se trezise că, peste noapte, deprinsese lectura fluentă, lipsită de ezitările, bâlbele, buchiselile și lentoarea începătorului. Mai aplecat spre umanioare, lua numai note mari la franceză și la istorie, în vreme ce la matematică, fizică și chimie miza pe un truc ce nu dădea greș niciodată: traducea formulele în cuvinte, gen „a supra doi ori be la pătrat” și le nota frumușel pe tăblia melaminată a băncii, însă apelând la alfabetul chirilic, pe care-l învățase de… plictiseală. Le nota și le folosea, căci altminteri nu prea copia, în primul rând pentru că era emotiv din fire – roșea ușor și se putea trăda în orice moment -, iar într-al doilea pentru că, în general, chiar prefera să desțelenească de unul singur disciplinele din programa școlară.
Numai geografia îi dăduse de furcă. Prima notă de 4 o încasase prin clasa a II-a, când cu lecția dedicată punctelor cardinale. As la citire – genul care se pregătea pentru ora respectivă doar cărând manualul în ghiozdan, căci n-avea nevoie să silabilsească, iar poticnelile pe text îi erau, practic, necunoscute – crezuse că la așa ceva se rezumă efortul lui de școlar. Pus de învățătoare să spună lecția, se trezise într-o mare încurcătură: nu știa absolut nimic, dar nici nu înțelegea cum și de ce o zbârcise. Abia după ore, ajuns acasă cu acel 4, află de la maică-sa că ar fi trebuit să lectureze în prealabil textul din carte, să-l rețină și, ascultat, să-l reproducă.
Acum, liceean și premiant, tot la geografie se împotmolea, de data asta din cauza profesorului extrem de sever, unul dintre cei câțiva zbiri ai școlii. Tovarășul Costin Stârcu… toți elevii care-i trecuseră prin mână, și fuseseră multe promoții, știau de-a fir a păr, și după zeci de ani de la absolvire, capitalele lumii. Omul avea o obsesie cu asta și făcea parte dintre dascălii care consideră că materia pe care o predau ei e cea mai importantă. Trebuia să zbârnâi pentru un amărât de 8, iar nota 10 era un țel imposibil de atins.
